„Și unul dintre ei, doctor în lege, l-a întrebat, ispitindu-l: Învățătorule, care este cea mai mare poruncă din lege? Isus i-a spus: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată mintea ta. Aceasta este cea mai mare și prima poruncă. Iar al doilea este ca acesta: Să iubești aproapele tău ca pe tine însuți. De aceste două porunci depinde întreaga lege și proorocii.” (Matei 22:35-40).
Cei mai mulți dintre noi au auzit acest pasaj la un moment dat în viață. Dacă nu integral, porunca „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” cu siguranță este cunoscută de toți românii. Cu toate acestea, nu toți îi înțeleg adevărata semnificația. În rândurile ce urmează, vom încerca să aducem puțină claritate.
Ce înseamnă de fapt să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți?
Pentru mulți, scrierile bisericești sau orice ține de „regulamentul sfânt” s-ar putea să sune a ceva vechi și obosit. Prea puțin mai găsesc în ei dorința de cunoaștere și înțelegere a cuvintelor transmise din generație în generație. Fie că vorbim de vorbele duhului sfânt, fie de poveștile bunicilor noștri (care de regulă încep cu „pe vremea mea…”). Cumva s-au transformat în ceva atât de familiar încât nu mai merită atenție. Este ca și cum cineva îți spune că 2+2=4. Știi că așa este și nu mai cauți dincolo de aparențe. Cu toate acestea, dacă ne-am da silința să contemplăm asupra poveștilor neamului nostru, am avea multe de câștigat.
Așa s-a ajuns ca afirmația „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” să devină un clișeu numai bun de ignorat. Întocmai ca restul vorbelor banalizate din cauza repetiției. Deși valoarea care se ascunde în spatele lor este neprețuită, majoritatea dintre noi devenim surzi la auzul lor.
Dar ce înseamnă de fapt să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți? De ce ne-ar fi de ajutor să ne îndreptăm atenția asupra acestei afirmații?
Pentru început, să privim compoziția: „iubește-ți apoapele” + „ca pe tine însuți”. Se observă așadar o îndrumare clară: iubește tot ce se află în jurul tău. Însă ce ne intrigă este regula cu care vine porunca și anume „ca pe tine însuți”. Așa cum tu te iubești pe tine, așa cum tu ai grijă de mintea, trupul și sufletul tău, așa să ai și de al celor din jurul tău. Pare simplu de urmat, însă mulți sunt corigenți la asta.
Ce înseamnă de fapt să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți?
Pe de-o parte, în ultimii ani, din ce în ce mai mulți oameni și-au îndreptat atenția spre sine. Fie și-au alocat timp pentru a se cunoaște pe sine, prin sesiuni de meditație acasă sau prin practicarea jurnalului de emoții. Fie au ales să ceară ajutorul unui specialist care să-i îndrume în acest proces de autocunoaștere. Lucru extrem de bun. Avem nevoie să știm cine suntem, cu bune și cu rele, să ne acceptăm cu toate, să ne iertăm, ca să ne putem iubi. Prin micile momente de prezență cu noi înșine, cultivăm iubirea de sine și îndeplinim o parte din subânțelesul poruncii. Ce omitem în schimb este să dăm mai departe din învățăturile câștigate. Astfel, deși iubirea crește în noi, nu crește și față de semeni.
Pe de altă parte, avem acea categorie de oameni care pot da cu ușurință iubire aproapelui, însă nu și lor. Ei respectă îndemnul, „iubește-ți aproapele”, dar nu și regula asociată, „ca pe tine însuți”. Cumva, ei nu se văd demni pentru a primi aceeași dragoste, compasiune, răbdare, iertare, ajutor, înțelegere precum ceilalți. Ei ajung să simtă că nu merită să fie tratați cu dragoste de ei înșiși sau chiar de ceilalți. Iar principalul motiv ar fi egoismul. Nu vor să fie catalogați ca fiind egoiști sau „prea plini de ei”. Răspunsul lui Isus către avocat ar indica însă altceva.
În citatul dat la începutul acestui articol se indică clar faptul că suntem chemați să ne iubim pe noi înșine proporțional cu felul în care îi iubim pe alții. După cum notează Dom Eugene Boylan, OCR (1945), în lucrarea sa, This Tremendous Lover:
Ce înseamnă de fapt să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți?
„Dacă examinăm acest precept al iubirii, vom descoperi că obligația, deși este extinsă, nu este deloc insuportabilă. Căci, deși trebuie să iubim mădularele lui Hristos așa cum a făcut-o El, trebuie să observăm că noi înșine suntem și membri ai lui Hristos și, prin urmare, suntem obligați să ne iubim pe noi înșine într-un mod cu adevărat supranatural.”
Acest lucru nu înseamnă că există vreun fel de culpabilitate morală în gândurile negative și autocritice care apar adesea în contextul depresiei, anxietății sau altor provocări de sănătate mintală (presupunând absența consimțământului voinței). Mai degrabă, rezumatul lui Hristos despre „întreaga lege și profeți” stă ca o amintire că suntem chemați la o caritate radicală nu numai față de Dumnezeu și aproapele nostru, ci și față de noi înșine.
Atât din perspectivă spirituală, cât și din punct de vedere psihologic, poate fi util să-ți observi propria narațiune internă și modurile în care ai tendința de a-ți vorbi. Întrebă-te: „Dacă aș spune asta unui copil de trei ani, ce cuvinte aș folosi, ce ton?”. Sau: „Dacă aș sta de vorbă cu Dumnezeul meu, ce mi-ar spune despre asta?”. Ce răspunsuri îți vin în minte? În majoritatea cazurilor, iubirea este motorul principal, așadar caută să adaugi mai mult din asta în discursul tău cu tine și cu ceilalți. Cu cât înveți mai rapid să faci acest lucru în mod eficient, cu atât ai mai multe șanse să te maturizezi atât psihologic, cât și spiritual.
În timp, o astfel de reflecție te poate ajuta să iubești cu adevărat, fără urme de egoism. Cu răbdare și practică, dragostea față de sine și de aproape te va cuprinde strâns, iar tu nu-i vei mai da drumul niciodată.
Mădălina Costache