Venim pe acest pământ cu dorința de a fi văzuți și auziți. Ne dorim ca trăirile noastre să fie validate, iar nevoile de bază satisfăcute. Vrem să ne simțim în siguranță și acceptați în comunitate, dar și încurajați să explorăm lumea individual. Avem toate aceste dorințe de când ne naștem, până murim. Mai presus însă, există o altă aspirație spre care tindem, vrem să fim iubiți. (Iar în căutarea iubirii câte alegeri nu facem…)
Toate aceste nevoi se trezesc natural în noi, instinctiv am putea spune. De-ar fi la fel de simplu și împlinirea lor… Din păcate însă, nu ne naștem cu acest program. Când suntem bebeluși nu avem capacitatea de a ne îndeplini dorințele mai sus menționate. Asta pentru că ele cad în sarcina îngrijitorilor. De la ei ar trebui să învățăm cu timpul cum să ni le auto-îndeplinim. Din păcate însă, acest scenariu idilic nu prea se întâmplă.
În căutarea iubirii pe care o merităm
Puțini dintre părinții noștri au știut să fie prezenți în viața noastră și să ne satisfacă aceste nevoi de bază. Mulți s-au concentrat mai degrabă pe hăinuțe și mâncare, pe asigurarea unui acoperiș de-asupra capului, decât pe emoții și trăiri. Au neglijat, putem spune, aproape în totalitate validarea emoțională și limbajele iubirii. Îi putem blama? Merită critica noastră?
Toate aceste dorințe nesatisfăcute au nutrit în noi conflicte puternice, emoții de furie, frustrare și ură. Și totuși, sunt ei fără de iertare? Dacă am merge acum către părinții noștri și le-am spune să limbajul iubirii lor nu este cel de care noi aveam nevoie, că nu ne-au validat emoțiile, că ne-au provocat răni adânci de abandon sau nedreptate, oare vor înțelege despre ce vorbim? Oare lor le-au fost îndeplinite toate acele nevoi pe care noi astăzi ne străduim să le înțelegem?
Probabil că nu. Mulți dintre părinții noștri au fost la rândul lor răniți în copilărie și au repetat modelele pe care le-au cunoscut. Dacă nu au fost (sau nici azi nu sunt) conștienți de ei și de impactul pe care vorbele și acțiunile lor îl au asupra noastră, cum putem începe dialogul? Le putem cere pur și simplu să-și asume responsabilitatea pentru rănile noastre?
Putem merge pe cărarea pedepsei, să căutăm probe pentru incriminarea vinovatului și să-l judecăm aprig, dar merită într-adevăr depus acest efort? Dacă ai o mână de energie în plus, are rost să o investești acolo sau mai degrabă să schimbi macazul și să pornești pe calea vindecării individuale?
În căutarea iubirii pe care o merităm
În cele din urmă, responsabilitatea pentru găsirea liniștii interioare se află doar în mâinile noastre. Adulți fiind, putem decide pentru noi și putem face pași spre bunăstarea noastră. Nu putem aștepta la nesfârșit ca părintele să vină către noi acum și să ne dea ce nu ne-a dat atunci. Trecutul a trecut de mult, clipa de acum este unica care contează și care cântărește cel mai mult în ecuația vieții noastre (sau cel puțin așa ar fi ideal să se întâmple).
Acum este momentul în care avem resursele necesare pentru a înțelege ce ne-a lipsit, de ce și cum putem acoperi acel gol. Într-un fel, chiar dacă pare nedrept, acum ar fi bine să începem să ne asumăm rolul de părinte pentru noi înșine. Să iertăm pentru a ne elibera de povara trecutului și să deschidem larg brațele pentru a primi iubirea pe care o merităm.
Învață să primești iubirea pe care o meriți
Când nevoile de bază nu ne-au fost satisfăcute de către îngrijitorii noștri, dar nici de noi înșine mai târziu, ne vom trezi în incapacitatea de a lega conexiuni sănătoase și durabile. Poate intrăm în relații cu zâmbetul pe buze, dar undeva pe parcurs, zâmbetul piere și legătura se rupe.
Știm deja că ne alegem partenerii după imaginea părinților sau îngrijitorilor noștri. Aceasta este o teorie îndelung discutată. Inconștient căutăm acei oameni care întruchipează trăsăturile pozitive și negative ale celor care ne-au crescut și cu care avem socoteli neîncheiate. De fapt, tocmai această ușă deschisă face dificilă menținerea unei relații de cuplu armonioase.
Noi ne dorim să rezolvăm problemele trecutului, însă tot ce facem este să stăm în prag. Pur și simplu stăm în prag și ne certăm cu partenerul de viață care când vrea să intre, nu are loc. Apoi tot noi suntem supărați că nu ne simțim iubiți.
Potrivit lui Harville Hendrix, autorul cărții „Primește iubirea pe care o dorești” există trei stadii ale unei relații: atracția, iubirea romantică și lupta pentru putere.
După ce luna de miere trece, începe parcă să apară câte un nerv zglobiu care ne calcă pe cap când suntem în preajma partenerului. Face el/ea ceva sau spune cumva un anumit lucru și explodăm! Ăsta este punctul în care nevoile nesatisfăcute în copilărie ies la lumină și începe așa numita luptă pentru putere în cuplu.
Această etapă este plină de frustrări și neînțelegeri, care lăsate la voia sorții pot eroda fundația cuplului, până ce aceasta se prăbușește. Din păcate multe relații au sfârșit aici, în ciuda faptului că această etapă are cel mai mare potențial transformator.
Într-adevăr, este confuz să simți în partenerul tău propria-ți copilărie. Involuntar se crează așteptarea ca el sau ea să acopere acele goluri. Însă conștientizarea acestor tipare și mai cu seamă a faptului că noi înșine suntem singurii care pot aduce lumină în întunericul dinăuntrul nostru reprezintă un punct cheie în procesul de vindecare. Mai mult, ne deschide o nouă oportunitate de a ne lega la un nivel și mai profund de partenerul de viață.
O metodă eficientă prin care să traversezi această etapă crucială din viața de cuplu și să începi să primești iubirea pe care o meriți este Dialogul vindecător IMAGO.
Autorul Harville Hendrix îl prezintă în cartea sa sub forma a cinci pași simpli. Sau aproximativ simpli… Spun asta anticipând intensitatea stărilor dintr-un cuplu și deschiderea greoaie spre comunicare din acele momente tensionate. Totuși, respiră profund de două ori și hai să vezi despre ce e vorba. Vorba aia, nu știi când te ajută.
Așadar, primul pas ar fi să verifici disponibilitatea de a asculta a celuilalt. La modul practic să-l întrebi dacă și când este dispus să asculte ceea ce vrei să-i spui.
După care, pasul doi este să oferi una, două sau trei aprecieri reale. Adică să analizezi cele trăite de curând cu omul din fața ta și să-i spui ce anume apreciezi din ce a spus sau a făcut. Poate a spălat vasele înainte ca tu să ajungi acasă sau poate că s-a ocupat de programarea copilului la stomatolog. Orice acțiune sau vorbă care a avut în tine un impact pozitiv merită menționată. Asta îl va face sau o va face să fie mult mai receptivă la dialog.
În căutarea iubirii pe care o merităm
Al treilea pas implică să spui sincer mesajul folosind principiile comunicării nonviolente. Pe scurt: Observ că….. atunci când…, Eu mă simt…., ai putea să…
În acest caz, autorul subliniază că reușita stă în bifarea a trei etape distincte: oglindirea, validarea și empatia.
Al partulea pas este cât se poate de simplu: dă-i o îmbrățișare! Prin acest gest inimile se conectează și se deschid una către cealaltă.
Ultimul pas, al cincilea, este să dai ceea ce vrei să primești. Asigură-te că ești atent la omul din fața ta pe parcursul discuției. Fă contact vizual cu el/ea, ascultă și simte!
De fapt, dacă ar fi o idee ce merită reținută din toată această înșiruire de cuvinte este fix asta:
Treatează-l pe aproapele tău așa cum vrei să fii tratat.
Dacă îți dorești iubire, oferă iubire! Căci da, merităm iubire, dar la fel și cel de lângă noi. Iar faptul că merităm nu înseamnă să nu ne implicăm. Vorba aia din popor: Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă. Este nevoie să ne mișcăm și noi corpul, mintea și sufletul spre ceea ce ne dorim.
Chiar dacă trecutul nostru a fost pe alocuri unul dureros, prin conștientizare, efort susținut și răbdare poți aduce lumina în prezentul tău. Te poți vindeca și poți construi relații sănătoase, care să te împlinească la cel mai profund nivel.
Mădălina Costache