Cătălin Anchidin iubește în egală măsură filmele și cărțile. L-am rugat să ne recomande cinci titluri care l-au impresionat și, pentru că îl ascultăm nu numai când comunică despre film, am pus pe lista de lecturi obigatorii titlurile de mai jos:
Un bărbat pe nume Ove – Fredrik Backman
E morocănos, tipicar, maniac, conservator. Se trezește cu noaptea-n cap să verifice că totul e la locul lui în cartier. Își notează toate neregularitățile pe hârtie și lasă bilețele de atenționare. Judecă oamenii după mașinile pe care le conduc, mai ales pe cele străine. Nu acceptă tehnologia și pune cele mai nesuferite întrebări când vine vorba de achiziționarea unui iPad.
I se mai spune și „înăcrit”. Dar nu-i, fir-ar să fie! Doar că nu rânjește tot timpul, ca alții.
Ove e cel mai singur om, un om ale cărui tentative de sinucidere sunt ucise în fașă, când se așteaptă mai puțin, deși absolut totul e pus la punct: de la curățenia din casă, la biletul cu instrucțiuni din buzunar, până la dările achitate la zi. Ove vrea să lase lucrurile în ordine. Pentru că viața și moartea, deopotrivă, sunt lucruri de mirare. Ove trăiește mai încăpățânat, mai cu furie, pentru că asta e tot ce i-a rămas. Dar lumea lui, principiile și deciziile sale sunt răvășite iremediabil într-o bună zi, atunci când o iraniancă însărcinată, cu alte două puștoaice după ea și un soț mototol se mută în cartier. Iar el, Ove, cel care a știut întotdeauna ce are de făcut, în ritmul său, în stilul său atipic, descoperă bucurii neimaginate până atunci.
Backman e magistral când vine vorba de portretizarea bătrânilor. Dincolo de scrisul extrem de cinematic, efervescent, profund și delicios de amuzant, e absolut înduioșător când se apleacă asupra sentimentului de însingurare, asumare a inutilității sau conștientizare a morții. „Căci cea mai mare frică pe lume e că moartea o să ne ocolească. Și că o să ne lase singuri pe lume.” La Backman, timpul funcționează epifanic, te vindecă lent, în ciuda tuturor cicatricilor. Pentru că indiferent cât de morocănos ai fi, anumite întâlniri sunt menite să te îmblânzească.
Anotimpurile lui Karl Ove Knausgard (4 volume – ”Primăvara”, ”Vara”, ”Toamna”, ”Iarna”)
Un cvartet nordic surprinzător, cu un parfum special și unic în peisajul literar internațional. Vorbim despre o enciclopedie personală despre lume, scrisă de un tată pentru fiica sa nenăscută.
„E ciudat că exiști, dar nu știi nimic despre cum arată lumea. E ciudat că există o primă oară când vedem cerul, o primă oară când vedem soarele , o primă oară când simțim aerul pe piele. O primă oară când vedem o față, un copac, o veioză, o pijama, un pantof. În viața mea, asta aproape că nu se mai întâmplă. Dar curând se va întâmpla. În doar câteva luni am să te văd pentru prima oară pe tine”. (Iarna)
Cele patru volume te introduc într-o lume pe care tu crezi că o cunoști și nu mai ai timp să o redescoperi. O incursiune într-un univers cunoscut dar pe care nu mai reușim să-l definim.
Femeia la 1000°C – Hallgrímur Helgason
O grenadă în mână e cea mai de preț zestre lăsată de tatăl ei, iar Herra o strânge cu toată forța. E singura ei certitudine, dincolo de durerile înnebunitoare, în garajul închiriat, unde zace imobilizată. La 80 de ani, își trăiește ultimele clipe și își programează incinerarea, unde i se garantează o dispariție rapidă la 1000°C. Dar înainte de toate acestea, își deapănă viața cu o efervescență fascinantă.
Cartea lui Helgason pornește de la un personaj real, nepoata primului președinte al Islandei, însă îi roagă pe cititori să le arate respectul cuvenit personajelor reale care i-au servit drept model.
Herra își rememorează copilăria, traumele, fricile, iubirile, războiul interior și războiul propriu-zis, trăit și simțit intensiv. Cea din urmă, e una dintre cele mai puternice experiențe: războiul se concentra pe despărțiri, pe pierderea oamenilor unii de ceilalți. „Pe timp de război, toată lumea era singură. […] Dar nimeni nu era la fel de exasperant de singur ca Führerul.”
Povestea Herrei este un atlas fabulos al solemnității islandeze, al rigidității nemțești, al disconfortului danez, cu cele mai cutremurătoare mărturisiri legate de iubiri imposibile ce nu pot fi uitate, asumarea de mamă denaturată și al spiritului aventurier de neoprit, indiferent de circumstanțe.
Își dezgolește și răvășește sufletul cu sânge rece: „N-am iubit niciodată sută la sută. Căci ar fi fost imprudent. Nimeni n-ar trebui să-și pună la fript inima întreagă. E mai bine să o tai în patru, frigi una sau două bucăți în tigaie, iar pe restul le bagi la congelator.”
Dar dragostea se măsoară în grade, nu în minute, iar istoria Herrei e un adevărat rollercoaster emoțional de neratat!
Un roman care m-a cucerit și care la vremea respectivă știu că m-a emoționat profund. Un volum care vorbește despre izolare, singurătate într-o lume în care tehnologia este tot mai prezentă în viețile noastre și ne ajută să fim tot mai prezenți în viețile celorlalți dar în același timp tot mai absenți. Maxwell Sim trăiește cel mai cumplit moment al existenței sale: proaspăt divorțat, înstrăinat de propria fiică, fugind de proprii prieteni și de propria lui viață și care nu poate vorbi despre sine, este incapabil să exprime ceea ce simte.
„Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, 83 de ani și ¼”
Așa cum spune și titlul, Hendrik Groen e un bătrân octogenar care decide să își își aștearnă gândurile într-un jurnal, numărându-și zilele rămase în azilul din Amsterdam. Râsetele se instalează de la prezentarea zilei de 1 Ianuarie 2013 când înțelegi deja cum funcționează Hendrik: încă un an în care e nevoit să suporte persoanele în vârstă, cu lamentările aferente, târșâitul picioarelor, nerăbdarea inoportună, oftatul, gemetele și biscuiții la ceai. Iată cine vorbește! Nu te poți abține să nu te întrebi: cât de nesuferit vei fi tu la bătrânețe?
Azilul e un loc bizar, cu o directoare extrem de secretoasă în privința actelor oficiale, drept urmare, Hendrik face orice pentru a obține informații (împrietenirea cu secretara) sau pentru a destabiliza ordinea locului (puțin chec presărat în acvariul de pe hol ucide câțiva pești, dar asta nu s-ar traduce drept o tragedie). Cu atât mai mult cu cât regulile locului sunt absurde: sunt interzise animalele, cu excepția peștilor și a păsărilor, dacă nu sunt mai mari de 10, respectiv 20 de centimetri. Asta ca să nu te gândești la vreun rechin sau vultur de mare!
La cât de vioi și perseverent este, Hendrik va aduna în jurul său cea mai haioasă gașcă din azil alături de care va profita din plin să trăiască. Excursii planificate săptămânal, cursuri de gătit, experiențe noi care să alunge sentimentul lentorii ori al inutilității. Inevitabil, totul încetinește la bătrânețe: mersul, mâncatul, vorbitul, gânditul, cititul.
O căldură aparte se revarsă din paginile jurnalului lui Hendrink: un amestec de tristețe și o mobilizare generală în ciuda durerilor ori a singurătății. „Copiii râd de aproximativ o sută de ori pe zi. Adulții, doar de vreo cincisprezece ori. Undeva, pe drum, ne trece pofta de râs.”
În ciuda vârstei înaintate, a regretelor și dezamăgirilor adunate, Hendrik dovedește un optimism molipsitor, dornic să descopere lucruri noi (scooter-ul se dovedește a fi o idee fantastică) sau chiar să flirteze cu cea mai recentă chiriașă în clădire.
