Nadia Comăneci, Gică Hagi, Ion Țiriac, Ivan Patzaichin, Ilie Năstase, George Popescu, Helmut Duckadam, Lia Manoliu, Iolanda Balaș și lista poate continua. Nu există român care să nu fi auzit de ei. România a oferit lumii o mulțime de campioni de-a lungul timpului. Am avut în istorie rezultate memorabile care ne oferă astăzi prilejul de a ne mândrii. România a avut un cuvât de spus în sport, dar oare mai are și în prezent? Nu puțini sunt cei care spun că sportul românesc moare. Oare este așa?
Cătălin Oprișan, jurnalist din 1993, a avut ocazia și bucuria de a participa la numeroase evenimente importante din lumea sportului românesc și nu numai. Invitat de Mihai Morar pentru a doua oară în podcastul Fain&Simplu, acesta a vorbit despre starea sportului în România de astăzi.
Temele abordate au fost diverse și savuroase. S-a discutat despre poporul român, nu doar despre sport. Spre exemplu, știai că personajul principal din fimul făcut după celebrul roman „Baltagul” scris de Mihail Sadoveanu este o spanioloaică?
„Personajul principal din Baltagul, Vitoria Lipan este jucată de o spanioluaică. Deci simbolul nostru este jucat de Margarita Lozaru în 69 și toate alea sunt traduse, sunt subtitrare cu voce.” – Cătălin Oprișan
Multe se pot spune despre români, însă un lucru este cert: umorul ne salvează de fiecare dată! Indiferent de greul prin care am trecut, am știut mereu să facem haz de necaz și să mergem înainte. Chiar și în sport, unde rezultatele nu mai sunt ca altădată, Cătălin Oprișan ne reaminteșe partea frumoasă.
Poate nu mai suntem la aceeași înălțime, dar nu înseamnă că am decăzut. Există miracole! Sunt încă tineri, extrem de talentați, care duc România pe primul loc pe podium. Sunt puțini față de altădată, însă există, iar asta ne arată că încă putem. Ce ne lipsește?
De ce a decăzut sportul românesc?
Răspunsul nu poate fi acoperit în doar câteva cuvinte, însă ne putem rezuma la trei idei principale. Dorința copiilor, răbdarea și investițiile sunt principalele probleme în sportul românesc. Probabil că mai sunt și altele, însă în continuare le vom detalia pe acestea.
Dorința copiilor a dispărut
Cătălin Oprișan a povestit în cadrul conversației cu Mihai Morar despre o discuție avută cu Daniel Iftodi.
„Daniel Iftodi jucând la Dinamo, la Steaua, la Rapid, 370 de meciuri în divizia A. Deci nu poți să spui că nu are ochi.” – Cătălin Oprișan
Fostul jucător se pregătea să facă recrutări pentru clubul sportiv, la secția de forbal. A pus anunțul, iar în ziua probelor au venit 100 de copii. Ce s-a întâmplat mai departe?
„Au venit 100 de copii la preselecție, am ales 1. 100, fii atent ce-ți spun, că poate nu ne înțelegem unde punem virgula. 100 de copii și a zis: unu. Cum 1 din 100? Și a zis, mai facem și miercuri și vineri că poate mai vin doi-trei. Păi de ce așa puțin? Pentru că-i duc părinții. Copiii ăia nu au dorință!
Copiii ăia nu sunt cum eram noi odată, de scriam pe spate cu marcărul Lăcătuș sau Hagi. Te duceai departe la Kraiff și nu știai să scri cu doi „F”. Maradona era mai lung și ziceai: ia uite mă că nu mi-a încăput „A”-ul ăsta și făceai șablon, tu cu mânuțele tale, la 13-14 ani.”-Cătălin Oprișan
De ce s-a ajuns aici?
Din păcate, părinții sunt cei cu dorința. Ei își doresc pentru copiii lor performanță în sport și îi împing de la spate. De ce? Probabil pentru că ei au crescut alături de adevărați monștri ai sportului din România. Poate ei nu au avut posibilitatea să practice un sport, iar acum vor să facă asta prin copiii lor. Problema este că cei mici nu sunt ascultați. Mulți dintre ei au alte înclinații care din păcate rămân nefructificate. Continuarea? Copiii merg de gura părinților, însă cum au ocazia renunță.
Dacă ar fi lăsați să facă ce vor și ce simt, oare n-am avea alți profesioniști în alte domenii? Oare nu am fi la fel de mândii de reușitele lor? Asta ar fi o temă de gândire pentru părinți sau viitori părinți.
Răbdarea este un cuvânt mort în sportul românesc
La capitolul răbdare, majoritatea dintre noi nu stăm foarte bine. Vrem ca totul să ne iasă din prima și să primim laude, premii sau recunoaștere pentru asta. Sportul nu face o excepție.
„Răbdarea e un cuvânt mort în fotbalul românesc, în sportul românesc, nu doar în fotbal. Răbdare! Cât vrei 20 000 euro? Ia banii, mâine dai 8 goluri. Păi eu nu pot că trebuie să… Păi nu ți-am dat 20 000?
Antrenorul de baschet de la Real Madrid, 2011 și l-au luat acum în 2022, că-i cu inima. A avut un infart și a zis: bă, nu știm dacă moșneagul mai rezistă. Mai puteați să-l lăsați (el având 11 ani acolo)!
Și la noi făcea Gazeta Sporturilor top și zicea: Croitorul, Botoșani, 2 ani jumătate, ăsta e tăticu. Ăsta era tăticu pe divizia A, 2 ani jumate. „ – Cătălin Oprișan
În sportul românesc, răbdarea lipsește! Mulți sportivi de astăzi uită că performanța înseamnă disciplină. Pentru a ajunge pe primul loc este necesar să te antrenezi din greu, să depui efort și să faci sacrificii. Conducerea uită că banii nu sunt totul și că este nevoie de mai mult pentru a motiva un om. Uită că are nevoie de odihnă, antrenament și încurajare, în schimb cer rezultate.
Ne mândrim fără să investim
Mândria este una din caracteristicile poporului român, nu doar în sportul românesc. Aceasta apare atunci când un român a făcut ceva remarcabil la nivel european sau mondial. Suntem bucuroși când auzim că cineva a reușit, însă, din păcate, fericirea trece la fel de repede precum a venit. Trece o săptămână, două, poate o lună și uităm.
„Ne mândrim cu faptul că, în ziua în care el concurala finală la 100 și la 200 m, cum au zis foarte multe fete din presă (acuma sunt răutăcios), la 100 m fluture. Ce răutăcios ești Oprișane, bun! Era casca cu ROU aici și steagul nostru. Atunci ne mândrim. Bă, românul Davind Popovici!
Și vine omul ăsta, o să repet de 400 de ori, mi-a plăcut, nu știu cum îl chemă, Adrian și a zis: Mai ușor mă cu România. Băiatu care antrenează pe fata de la Wimbledon: Ce o dați mă cu România, ați înebunit? Păi ce trebuie să ne bucurăm că ne-am născut în România? N-a zis omu nimic, eu vorbesc strict de federație. Deci, vă dă mingi? Nu! Rachetuțe? Nu! Teren? Avem teren de iarbă? Nu! Deci, ce v-a dat de la federație? Băi, care parte din nimic n-ai înțeles-o? Ești nebun?” – Cătălin Oprișan
Frustrarea se uită la fel de repede precum mândria
Stai și te întrebi: Cum a reușit? Până la acel moment, nici nu te interesa subiectul. Atunci realizezi că există o problemă cu spitalele, școlile, bazinele de înot cu sălile de sport. Dar la fel ca în cazul mândriei și revolta trece.
„Dacă Popovici în țărișoara noastră a reușit, în care cel mai tare bazin din București e la Otopeni, în care cel mai tare patinuar din București, care nu există, e la Otopeni, în care ai trei stadioane pe care nu știi dacă poți să joci: Stadionul Național, Ghencea și Arcul de Triumf. Adică joacă doar Steaua, acolo FCSB-ul nu. Deci toate astea într-un oraș de 4 milioane de locuitori. Unde Sala Polivalentă e construită în 74, ultimul nostru titlu mondial la hambal e în 74. Tipule stai, în doi ani de zile, o punem de 50 de ani, n-ai cum!” – Cătălin Oprișan
Cum rămâne cu miracolele din ultima perioadă?
În ciuda lipsei de investiții, românul se descurcă! Mai sunt copii, tineri, adulți care au dorința de a face și reușesc. Sunt puțini cei ce reușesc și mai puțini cei ce devin cunoscuți publicului larg. Cum reușește România să mai ofere miracole? Cum ar zice Cătălin Oprișan, sunt suflete care „trăiesc sportul!” și care luptă pentru visul lor.
„E vorba de antrenorul care se înțelege perfect cu ăla, de părinții care caută și încearcă să găsească resurse, de un sponsor, bă am un fin, un naș, un văr care are și ne ajută la început. Să nu uităm Simona Halep care a împumutat 100 000 euro ca să plece la drum, da?” – Cătălin Oprișan
Orice se poate dacă îți dorești! Munca, devotamentul, perseverența și disciplina fac diferența. Sportul românesc poate a decăzut în ochii unor oameni, însă nu a murit! În ultimii ani am adunat minuni demne de apreciere, respect și admirație, care ne-au demonstrat că putem. De aici, care este pasul următor? Rămâne la latitudinea fiecăruia să se gândească și să acționeze.