Dr. Raluca Anton, psihoterapeut și trainer cu experiență, dezvăluie câte ceva despre știința relațiilor, îmbunătățirea comunicării și adaptarea la noua realitate în contextul neobișnuit pe care îl traversăm cu toții.
Cum ne adaptăm la noua realitate în care toată familia stă acasă, copiii fac școală online și părinții sunt și ei online aproape tot timpul?
În primul rând, orice adaptare necesită timp. Fiecare dintre noi are ritmul propriu când vine vorba de a face față situațiilor dificile de viață și la fel se întâmplă și într-un astfel de context. Asta înseamnă că, pentru unii dintre noi, adaptarea va fi mai facilă, iar pentru alții, va fi mai dificil. Într-o astfel de situație, putem să normalizăm contextul, adică să constatăm zi de zi că aceea se întâmplă e un lucru dificil și că este normal să nu mă simt confortabil în legătura cu asta, este natural să nu mă simt adaptat în momentul acesta așa cum mi-aș dori să fiu adaptat. Mai mult decât atât, trebuie să încercăm să calibrăm cu realitatea noastră, nu cu realitatea online. Aici avem o mare problemă, pentru că am petrecut mult timp online și raportarea noastră se schimbă. Nu mai e raportarea la colegii de serviciu cu care ies la prânz sau în pauză de cafea și care îmi povestesc realitatea lor, ci văd bucăți scurte și mici de realitate care aparent pare funcțională în mediul online și asta ne dă sistemul peste cap pentru că se schimbă raportarea pe care noi o folosim când vine vorba de propria viață. Ce vedem online nu este realitatea oamenilor pe care eu îi urmăresc, este proiecția lor pe care ei o oferă comunității. Pe scurt, acestea sunt elementele: adaptarea, care înseamnă timp și trebuie să învăț să am răbdare cu mine și cu cei din jur. Adaptarea are legătură cu mecanismele fiecăruia dintre noi, cum ne-am adaptat noi situaților dificile și contextelor de criză. Apoi adaptarea înseamnă normalizare: să accept că lucrurile nu mai sunt cum erau înainte și nu vor mai fi cum erau înainte, cel puțin pentru o bucată de vreme.
Cum ne păstrăm prietenii când interacțiunile sociale sunt limitate?
Aceasta este o situație dificilă, care va avea destul impact pe teren lung. Ce putem face este să găsim alternative de a ne conecta cu prietenii. Chiar dacă nu mai avem răbdare să stăm la telefon sau în zoom meetings, poate găsim alternative atipice de a interacționa unii cu alții. De exemplu, ne putem trimite colete cu anumite chestii pe care le facem acasă, astfel încât să simțim că suntem împreună. Faptul că nu mai avem interacțiune socială, multe din nevoile noastre de interacțiune socială sunt proiectate acum asupra oamenilor cu care locuim în aceeași casă și e foarte dificil pentru o relație de cuplu să îndeplinească toate rolurile sociale: de prieteni, companioni, oameni cu care beau cafea, cu care mă înțeleg și cu care discut. În interiorul unei familii, apar multe dificultăți din cauza lipsei interacțiunii cu colegii. E mare presiunea, e greu de gestionat, si atmosfera în familie seamănă cu o oală sub presiune. Din păcate, riscăm în perioada asta să producem rupturi semnificative sau să producem rupturi puternice în relațiile semnificative.
Ne dorim să petrecem timp de calitate cu oamenii apropiați, dar de multe ori nu ne iese. Cum învățăm să facem asta?
E o mare diferență între a-mi dori să petrec timp cu oamenii apropiați și a ști să fac asta. Noi nu avem o educație relațională, noi nu știm să stăm în relațiile noastre. Nu știm nici să stăm cu noi înșine. De multe ori, ne trezim cu noi înșine și nu știm ce să facem cu noi, cu ceea ce simtim, nu știm să ne raportăm la emoțiile noastre. Mulți dorim să petrecm timp în familie, dar felul în care îl petrecem acum nu este așa cum am dori. În același spațiu, trebuie să lucrăm, să fim părinți, parteneri de viață, soți, părinți, gospodine. Cu atât mai mult cu cât creierul nostru s-a dezvoltat de-a lungul timpului prin explorare: noi acum explorăm într-un spațiu foarte mic.
Ce sfaturi de ”supraviețuire” în relațiile cu cei din jur puteți da?
Pentru a putea să supraviețuiesc în relațiile mele, trebuie să mă cunosc foarte bine pe mine. Tendința noastră în interacțiunile cu ceilalți este să facem tot ce ne stă în putință să-i schimbăm pe ceilalți pentru ca nouă să ne fie bine. Or asta este foarte complicat de făcut. Aș porni tot timpul de la propria persoană: cine sunt, care sunt nevoile mele și cum mi le comunic.
În momentul în care discutăm în contradictoriu sau ne certăm pe diverse tematici, avem tendința să vorbim despre celalat: ”tu întotdeauna faci…” Tehnica în aceste situații este să învăț să vorbesc mai mult despre mine: ce-mi trebuie, ce mi se întâmplă, ce simt, ce-mi doresc. Întotdeauna când transmit aceste lucruri, este bine să învăț comportamente specifice, de genul: ”am nevoie să petrecem 10 minute pe zi împreună” și nu ”am nevoie să mă bagi în seamă”.
De unde știm că suntem onești când ne întrebăm cine sunt și ce vreau?
Noi spunem, în demersul terapeutic, că nu trebuie să fie întrutotul adevărat pentru a fi de folos. Dacă există în colțul minții o idee, un gând pe care tu ți-l spui în singurătatea ta, acel gând nu este de nicăieri. Gândul respectiv are o poveste. Ce învățăm noi să facem cu oamenii cu care lucrăm este să mergem cu ei pe firul acelei povești. Mulți dintre noi ne păcălim în aceste momente, dar cu cât avem mai mult acest exercițiu, de a sta cu noi înșine, vă garantez că suntem mai aproape de noi, de a înțelege ce ni se întâmplă. Chiar dacă la început demersul nu este atât de acurat și în conformitate cu realitatea, el este în conformitate cu realitatea mea, cu cum văd eu lucrurile acum și am dreptul să schimb asta pe măsură ce trece timpul.
Deci am dreptul să mă răzgândesc…
Exact. Am dreptul să mă răzgândesc, să-mi dau seama că lucrurile la care m-am gândit în urmă cu o lună sunt foarte diferite acum, că ce mă ajuta în urmă cu o lună, acum nu mai merge. Și e ok, e în regulă.
Când știm că echilibrul nostru mental este fragil?
De cele mai multe ori, ne dăm seama în momentele în care emoțiile noastre sunt foarte intense sau în momente în care avem comportamente scoase în evidență de ceilalți ca nefiind potrivite: muncești prea mult, te joci prea mult, pierzi timpul prea mult… Primul care ne dă un semnal că ar trebui să investigăm într-o direcție sau alta este corpul. O atenție către reacțiile corporale – golul din stomac, nodul în gat, oftatul – sunt mesaje pe care corpul ni le transmite și este esențial să învățăm să le ascultăm. Întotdeauna corpul ne spune primul. Dar până învățăm să ne ascultăm corpul, fiecare dintre noi are aceste senzații de prea mult. Cu cât reușesc să-mi definesc ce înseamnă acest ”prea mult” sau ”nu mai pot” în termeni de unde se simte asta în corp, care sunt emoțiile pe care eu le simt când zic ”nu mai pot” și care sunt comportamentele pe care eu le am, cu atât suntem mai aproape de a ne da seama ce ni se întâmplă.
De ce spuneți client și nu pacient?
Cred că e mai degrabă o nevoie a mea de a nu stigmatiza oamenii cu care lucrăm. În domeniul nostru, încă este confundată psihologia cu psihiatria și de multe ori apare această stigmă. Așa că mi-am dezvoltat obișnuința de a spune ”client” tocmai ca să nu simtă că este o etichetă așezată pe demersul terapeutic. Nu înseamnă decât că suntem împreună într-o călătorie și eu ce am rolul de facilitator care îți ofer serviciul de a călători cu tine în povestea vieții tale. Este mai mult nevoia mea de a flexibiliza procesul terapeutic și de a nu-l rigidiza cumva într-un sistem medical care pentru multă lumea înseamnă mai mult decât ce facem noi în procesul terapeutic, înseamnă medicație, internare.
În ultima vreme, se vorbește foarte mult despre reziliență. Cum ne antrenăm reziliența?
Ca eu să-mi antrenez reziliența, trebuie să mi-o cunosc. Trebuie să știu ce am. În munca noastră cu oamenii cu care lucrăm, noi avem trei etape importante: una este înțelegerea – trebuie să înțelegem și noi și oamenii cu care lucrăm ce li se întâmplă, care este bagajul cu care vin – mecanisme cognitive, mentale, idei, credințe limitative și bagajul pozitiv cu care fiecare dintre noi venim. Un alt element se numește acceptarea: trebuie să acceptăm că am ajuns în punctul acesta al vieții noastre pentru că am trecut prin niște etape, niște interacțiuni și în momentul acesta totul are sens dacă mă uit la experiențele pe care le-am trăit. Al treilea element se referă la schimbare. Schimbarea nu înseamnă să nu mai fiu cum sunt, ci să învăț să-mi adaug lucruri noi, să mă uit la mine dintr-o altă perspectivă și să-mi dezvolt comportamente noi în aceeași situație. Dacă eu 40 de ani am fost într-un anumit mod, nu pot să fiu acum altfel, numai pentru că trec printr-o situație dificilă. Este imposibil. Dar pot să învăț să adaug lucruri noi. Și atunci reziliența ce înseamnă? Înseamnă cunoașterea, înțelegerea, să-mi dau seama cu ce vin. Reziliența mai înseamnă să-mi dau seama că, atât timp am antrenat niște mecanime mentale, niște comportamente, încât nu pot să mă aștept să nu mai existe. Reziliența înseamnă că o dată ce înțeleg și ce învăț să stau mai mult cu mine și cu povestea mea, să învăț ce mai pot adăuga acestei povești. Rezilența nu este o adaptare pozitivă la situație, nu înseamnă că sunt fericit și mi-e ușor, poate să-mi fie foarte greu, dar e o situație căreia îi fac față, o situație pe care pot să o tolerez, pot să o gestionez.
Când știm că este momentul să mergem la psiholog?
E o discuție foarte amplă. Momentul de a merge la psiholog este oricând. Pentru noi, cel mai eficient proces, exact ca în medicină, este cel de prevenție. Cu cât clientul ajunge la noi mai repede (în sensul de atunci când nu-l doare atât de mult emoția respectivă, când nu este într-un punct atât de jos al vieții lui), cu atât avem mai multe resurse în clientul respectiv pentru a merge într-o direcție bună. Cu cât emoțiile sunt foarte intense, asta înseamna pentru noi, în demersul terapeutic, că multe dintre resursele clientului s-au consumat și atunci trebuie să-i umplem butoiul cu resurse pentru a putea să facă față situațiilor negative. Ce vedem noi cel mai frecvent este momentul în care oamenii vin si spun ”nu mai pot, este prea mult pentru mine”. Dar momentul de a merge la psiholog este atunci când simt că sunt pregatit să explorez povestea mea de viață. Vreau să știu mai multe despre mine, fără să mă doară acea emoție. Acela e momentul oportun. Ar fi minunat ca lumea să facă chestia asta.
Mai multe sfaturi de la Dr. Raluca Anton, pe https://ralucaanton.ro
Luana Dăneț
Foto: arhiva personală Raluca Anton