Atunci când ți-e teamă, în viața de adult, că vei fi (din nou) părăsit(ă), copilul interior strigă de disperare. Lui îi este frică să nu se simtă iarăși părăsit, respins, criticat, singur, nevăzut, neascultat, nemângâiat, dat uitării. Lui îi este frică să nu-l doară… încă o dată și încă o dată.
Asemenea multor altor temeri, și frica de abandon își are rădăcinile în copilărie și continuă să se manifeste pe parcursul vieții de adult. Fără o introspecție minuțioasă, este posibil ca nici măcar să nu conștientizăm că repetăm anumite tipare. De altfel, în lipsa conștientizării și, ulterior, a gestionării sănătoase a fricii de abandon, atât sănătatea noastră, cât și viața relațională are de suferit.
Pentru că teama de abandon este paralizantă. Pentru că ne determină să facem, inconștient, alegeri care o reactivează. Pentru că ne poate face să-i îndepărtăm chiar noi înșine pe cei pe care îi iubim și care ne sunt alături: ajungem să abandonăm noi primii, pentru a nu retrăi experiențele traumatizante din copilărie.
Cu toate acestea, putem învăța să ne gestionăm frica de abandon. Poate fi, într-adevăr, o călătorie complexă, uneori inconfortabilă, dureroasă, deoarece presupune conectarea la copilul interior și ascultarea acestuia cu adevărat. Ba chiar putem avea nevoie de ajutorul unui specialist, al unui psihoterapeut, în călătoria de vindecare.
Până să povestim despre gestionarea sănătoasă și responsabilă a fricii de abandon, este esențial, mai întâi, să înțelegem ce este și cum se manifestă aceasta.
Ce este frica de abandon
Pe scurt, frica de abandon este declanșată de faptul că persoanele dragi ne vor părăsi.
Explicațiile psihologice sunt, însă, mult mai complexe și profunde: frica de abandon este, în esență, o rană formată în copilărie, când am experimentat, sub diferite forme, abandonul, singurătatea, respingerea.
De exemplu, dacă lângă noi era prezent doar unul dintre părinți, iar celălalt lucra în alt oraș, în altă țară sau avea un program atât de încărcat, încât îl vedeam foarte rar pe acasă, am perceput absența fizică a celui de-al doilea părinte ca pe o formă de abandon.
Mai mult decât atât, și divorțul părinților este perceput ca o formă de abandon de către copilul care ajunge să petreacă o mare parte din timp doar cu unul dintre ei.
Sigur, nu trebuie să limităm teama de abandon la absența fizică a unuia sau a ambilor părinți. Inclusiv indisponibilitatea emoțională a părinților declanșează, în copilărie, această temere.
Iată și un exemplu: ori de câte ori voiam să le povestim părinților ce s-a întâmplat la grădiniță, iar mai apoi la școală, iar ei nu aveau niciodată suficient timp să ne asculte, ne-am simțit abandonați, prin faptul că nu eram ascultați și nu primeam atenția de care am fi avut nevoie în momentele respective.
După cum putem vedea, teama de abandon își poate avea rădăcinile într-o multitudine de experiențe traumatizante din copilărie: fizice, dar mai ales psiho-emoționale.
Desigur, dintr-o perspectivă rațională, putem reinterpreta, ca adulți, unele evenimente care au pus bazele fricii: de exemplu, un adult poate înțelege că părintele care lucra în alt oraș, pentru a asigura stabilitatea financiară familiei, a făcut această alegere inclusiv pentru creșterea copilului și pentru a-i oferi acestuia condiții bune de trai.
În schimb, copilul din trecut se raportează la absența îndelungată a părintelui doar din punct de vedere emoțional: Mama sau tata stă rar și foarte puțin acasă. M-a părăsit – iată cum ar putea suna monologul interior din copilărie.
Cum se manifestă frica de abandon
Alegerea oamenilor care ne reactivează frica de abandon
Ca orice rană nevindecată, teama de abandon este prezentă și în viața de adulți. Astfel, nu întâmplător alegem să intrăm în relații care ne-o reactivează: alegem parteneri indisponibili emoțional, parteneri cu care nu suntem compatibili și cu care retrăim experiențe traumatizante.
Abandonăm, de teamă să nu fim noi, din nou, cei abandonați
Pe de altă parte, putem să intrăm în relații cu parteneri disponibili emoțional, dar pe care ajungem să-i îndepărtăm sau de care ajungem să ne despărțim, deși, din punct de vedere rațional, nu am avea niciun motiv.
Dar teama este încă vie și ne spune că, oricât de bine ar fi, tot vom fi părăsiți: copilul nostru interior știe că abandonul e dureros, extrem de inconfortabil. Din această cauză, alegem să-i abandonăm noi pe ceilalți – și, câtă vreme nu conștientizăm de unde izvorăște frica, putem repeta în nenumărate rânduri tiparul.
Iată, așadar, unul dintre motivele pentru care teama de abandon ne împiedică să avem relații sănătoase, echilibrate. Ba mai mult, ea ne poate împiedica să mai intrăm în vreo relație, căci „oricum știm că și cum se va termina”.
„Nu sunt demn de iubire…”
Totodată, frica de abandon ne poate afecta și stima de sine. De pildă, dacă în copilărie am perceput experiențele traumatizante ca pe niște consecințe ale faptului că noi nu eram suficient de buni/valoroși, sunt șanse mari să simțim același lucru și ca adulți: Nu am fost demn de iubire, părinții m-au abandonat. Înseamnă că nu am fost suficient de bun pentru ei. Dacă aș fi fost, nu ar mai fi plecat…
Astfel, ajungem să facem tot ce ne stă în putință, inclusiv să ne încălcăm limitele personale și să nu ne mai respectăm propriile nevoi emoționale, pentru a le dovedi celorlalți că suntem demni de iubire. Riscăm chiar și să rămânem în relații toxice: de cuplu, de prietenie, profesionale.
Cum nu ne simțim suficient de buni și credem că suntem nedemni de iubire și apreciere, ajungem, printre altele, să le permitem celor din jur să ne insulte, să nu ne respecte vulnerabilitatea, doar pentru că așa credem că-i vom păstra lângă noi. Facem tot ce putem să evităm încheierea unor relații – deși toxice -, cu riscul de a ne răni pe noi înșine.
Cum gestionăm frica de abandon
Ca întotdeauna, primul pas este conștientizarea. Nu putem începe să ne gestionăm frica de abandon, fără să înțelegem că ea există înlăuntrul nostru și ne-a ghidat alegerile și comportamentele de nenumărate ori până acum.
Etapa conștientizării poate avea loc pe cont propriu sau cu ajutorul unui psihoterapeut. Mai mult, în cadrul ședințelor de psihoterapie putem înțelege mai bine cum să ne gestionăm temerile.
Totodată, este esențial să avem așteptări realiste de la noi și de la schimbarea pe care ne-o dorim, benefică pentru sănătatea noastră emoțională și pentru sănătatea relațională. Teama de abandon nu dispare peste noapte. Nu este realist să credem că toate alegerile și comportamentele noastre se vor schimba dintr-odată, fără ca noi să depunem efort conștient.
Lucrul cu noi înșine este un exercițiu complex, constant, durată. Călătoria de vindecare poate fi inconfortabilă, cu atât mai inconfortabilă, cu cât frica este mai puternică.
De aceea, este important să fim blânzi cu noi înșine, să ne înțelegem nevoile, să nu ne judecăm aspru copilul interior, ci să învățăm să-l luăm în brațe, ca adulți. Să ne acceptăm emoțiile și să le eliberăm sănătos. Să fim în relații bazate pe intimitate, pe conexiune emoțională, în care vulnerabilitatea este reciprocă și în care ne bucurăm de sprijinul celorlalți, fără a cădea însă în capcana că ei sunt datori să ne împlinească absolut toate nevoile emoționale și să ne vindece rănile.
Doar așa ne vom putea găsi echilibrul emoțional, îmbrățișa vulnerabilitatea și bucura de relații sănătoase, funcționale.
Adelina Bălan