Descoperă aici cinci dintre cele mai frumoase poezii despre natură din literatura românească.
Natura, cu măreția și frumusețea ei atemporală, a inspirat mereu sufletul poetului. De la murmurul blând al izvoarelor la freamătul codrilor seculari, de la gingășia florilor de primăvară la grandoarea munților înzăpeziți, universul natural a prins viață în versuri nemuritoare, țesând o simfonie vibrantă a emoțiilor.
Fiecare poet a pictat cu penelul său magic tablouri nemuritoare ale naturii, oferindu-ne o perspectivă unică asupra frumuseții și complexității lumii înconjurătoare. De la Mihai Eminescu, cu descrierile sale grandioase ale codrilor și izvoarelor, la George Coșbuc, cu poeziile sale pline de mister și armonie, poezia românească ne invită la o călătorie fascinantă prin universul naturii.
Citește și: Cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura românească
Fie că ești un iubitor al naturii, un pasionat de poezie sau pur și simplu cauți o evadare din tumultul vieții cotidiene, te invităm să descoperi o colecție fabuloasă de poezii despre natură din literatura românească ce îți vor încânta simțurile și îți vor trezi emoții profunde. Pregătește-te să fii purtat pe aripile imaginației prin grădini parfumate, pe creste de munte ametitoare și prin păduri adânci, pline de mister.
Citește și: Rolul poeziei în viața omului modern
Cele mai frumoase poezii despre natură din literatura românească
Primăvara – George Topârceanu
După-atâta frig și ceață
Iar s-arată soarele.
De-acum nu ne mai îngheață
Nasul și picioarele!
Cu narcisi, cu crini, cu lotuși,
Timpul cald s-apropie.
Primăvara asta totuși
Nu-i decât o copie.
Sub cerdac, pe lauruscă,
Cum trecură Babele,
A ieșit un pui de muscă
Să-și usuce labele.
Păsările migratoare
Se re-întorc din tropice.
Gazele depun la soare
Oua microscopice.
Toată lumea din ogradă
Cântă fără pauză.
Doi cocoși se iau la sfadă
Nu știu din ce cauză.
Un curcan stă sus, pe-o barnă,
Nu vrea să se bucure.
Moto-ul roșu îi atârnă
Moale ca un ciucure.
Doar Grivei, bătrânul, n-are
Cu ce roade oasele.
Că de când cu postul mare,
Toate-i merg de-a-n douăsprezece.
Pentru câte-a tras, sărmanul,
Cui să ceară daune?…
Drept sub nasul lui, motanul
A venit să miaune.
Dar acum l-a prins potaia
Și-a început să-l scuture…
Peste toată harababura
Trece-n zbor un fluture.
Pe trotuar, alături sălta
Două fete vesele…
Zău că-mi vine să-mi las balta
Toate interesele!
Noapte de vară – George Coşbuc
Zările, de farmec pline,
Strălucesc în luminiş;
Zboară mierlele-n tufiş
Şi din codri noaptea vine
Pe furiş.
Care cu poveri de muncă
Vin încet şi scârţâind;
Turmele s-aud mugind,
Şi flăcăii vin pe luncă
Hăulind.
Cu cofiţa, pe-ndelete,
Vin neveste de la râu;
Şi, cu poala prinsă-n brâu,
Vin cântând în stoluri fete
De la grâu.
De la gârlă-n pâlcuri dese
Zgomotoşi copiii vin;
Satul e de vuiet plin;
Fumul alb alene iese
Din cămin.
Dar din ce în ce s-alină
Toate zgomotele-n sat,
Muncitorii s-au culcat.
Liniştea-i acum deplină
Şi-a înnoptat.
Focul e-nvelit pe vatră,
Iar opaiţele-au murit,
Şi prin satul adormit
Doar vrun câine-n somn mai latră
Răguşit.
Iat-o! Plină, despre munte
Iese luna din brădet
Şi se nalţă, încet-încet,
Gânditoare ca o frunte
De poet.
Ca un glas domol de clopot
Sună codrii mari de brad;
Ritmic valurile cad,
Cum se zbate-n dulce ropot
Apa-n vad.
Dintr-un timp şi vântul tace;
Satul doarme ca-n mormânt
Totu-i plin de duhul sfânt:
Linişte-n văzduh şi pace
Pe pământ.
Numai dorul mai colindă,
Dorul tânăr şi pribeag.
Tainic se întâlneşte-n prag,
Dor cu dor să se cuprindă,
Drag cu drag.
Lasă-mi, toamnă … – Ana Blandiana
Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.
Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.
Lasă, toamnă-n aer păsări,
Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.
Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.
Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.
Ce te legeni … – Mihai Eminescu
– „Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?”
– „De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă –
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte –
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândunele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripile,
Şi mă lasă pustiit,
Veştejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!”
Flori de nufăr – Vasile Alecsandri
Prin trestia din baltă ce-n aer se mlădie
Răsună-n dimineaţă o tainică-armonie.
Sunt zâne ce se scaldă în fragedele zori?
Nu-s zâne, dar copile, a zânelor surori.
Virginele în apă intrat-au cu sfială,
Ş-acum se joacă vesel în dulcea-i răcoreală,
Şoptind, privind în undă albastrul cer senin,
Umplând cu flori de nufăr cămeşa de la sân.
O rază aurie prin stuhul des pătrunde
Şi gingaş luminează în cuibul ce le-ascunde
Comori de tinereţe, comori de fericiri,
Încântătoare forme de albe năluciri.
Priviţi! cetatea verde se mişcă, se deschide.
O mândră copiliţă apare, iese, râde
Şi lunecă… Deodată, rotunzi şi albiori,
Apar la foc de soare doi nuferi plutitori.