Există oare o punte între știință și credință? Sunt ele două lumi separate, incompatibile, sau se pot completa reciproc? Ce se întâmplă atunci când cele două își dau mâna? Care a fost și este de fapt contribuția credinței la progresul științific?
Ei bine, știm că omenirea se confruntă cu această dilemă de secole. Relația dintre știință și credință fiind adesea marcată de controverse și tensiuni. Cu toate acestea, există o perspectivă emergentă care consideră cele două domenii ca fiind complementare, nu opuse. Această perspectivă pune accent pe colaborare și dialog, evidențiind contribuția semnificativă pe care credința o poate aduce progresului științific.
Când cele două forțe se întrepătrund:
Imaginează-ți o lume unde curiozitatea științifică și căutarea spirituală coexistă armonios. O lume unde cercetătorii explorează tainele universului cu un sentiment de uimire și respect pentru misterul creației. Un univers unde descoperirile științifice nu sunt văzute ca o amenințare la adresa credinței, ci ca o oglindire a complexității și frumuseții lumii create de Dumnezeu.
N-ar trebui să fie prea greu. Până la urmă, atât știința, cât și credința, urmăresc în general același lucru – cunoașterea universului. Singura diferență constând în metodele folosite spre atingerea obiectivului. Credința se bazează pe revelație și pe acceptarea unor adevăruri ca fiind absolute în tip ce metodele științifice se bazează pe dovezi și pe experimente logice.
Ce se întâmplă atunci când aceste două forțe se întrepătrund și colaborează în această călătorie de cunoaștere?
Pentru a ne fi mai ușor în procesul de creație al acestei lumi ideale, să luăm exemplul lui Isaac Newton (1643-1727). El este considerat unul dintre cei mai mari oameni de știință ai lumii. Dar puțini știu că era, de asemenea, și un om devotat credinței.
Newton credea că Biblia este un text inspirat de Dumnezeu și a căutat dovezi științifice care să susțină veridicitatea sa. De exemplu, a încercat să calculeze data exactă a creației lumii bazându-se pe genealogiile biblice.
Deși încercarea lui nu a avut succes, ea demonstrează interesul său profund pentru teologie și știință. Isaac Newton a fost un pionier al gândirii moderne și a contribuit semnificativ la ambele domenii.
Un exemplu mai concret din cercetările lui Newton, pe care o mare parte a lumii îl cunoaște, este legea gravitației. Cercetătorul a fost inspirat să formuleze această lege a mișcării după ce a observat un măr căzând din copac. A interpretat această manifestare a legii gravitației ca pe o expresie a voinței divine.
De asemenea, pentru a aprofunda mai mult relația dintre știință și credință ar trebui să ne îndreptăm atenția și asupra unui Georges Lemaître. Un preot catolic și astronom belgian, care a reușit să încimenteze legătura dintre cele două într-un mod care ar putea fi mai ușor acceptat.
Vorbim despre povestea sa pentru că, în cazul în care nu știai, Georges este considerat unul dintre părinții teoriei Big Bang. Credința lui Lemaître a jucat un rol crucial în formularea teoriei sale. El fost inspirat de versetele din “Geneza” care descriu crearea universului din “nimic”.
Contribuția credinței la Teoria Big Bang
Lemaître a fost primul care a propus ideea că universul a pornit de la o explozie inițială. Acum numitul Big Bang. A calculat o estimare a ratei de expansiune a universului, similară cu valorile acceptate astăzi și a formulat teoria atomului primordial, precursorul stelelor și galaxiilor.
Așadar, teoria acceptată astăzi de oamenii de știință, cea care sugerează că universul a fost creat printr-o explozie, își are originile în mintea unui om al credinței. Acest lucru ne demonstrează posibilitatea de a exista, într-adevăr, o punte între știință și credință.
Credința lui Lemaître nu a influențat doar formularea teoriei Big Bang, ci i-a dat și o perspectivă unică asupra acestei punți. El a văzut știința ca o modalitate de a descoperi planul divin al universului. Într-un final a susținut că știința și credința nu sunt incompatibile, ci pot coexista și se pot completa reciproc.
Așadar, având în minte și în suflet cele două exemple, putem spune că știința și credința nutrebuie să fie antagoniste. Ele pot fi forțe complementare care lucrează împreună pentru a ne oferi o înțelegere mai profundă a lumii și a locului nostru în ea. Iar o abordare integrată care îmbină cele două domenii poate duce la un progres științific mai semnificativ și la o viață mai bogată și mai plină de sens.
Mădălina Costache