Am fost surprinsă să deschid Dicționarul de optimisme și să văd că este scris de mână. Cum a apărut ideea acestei cărți?
O parte din pandemie am petrecut-o cu soțul meu la Sibiel, la casa noastră de vacanță. Se pare că locul mă inspiră. Este a doua carte pe care o scriu acolo. Prima a fost 40 de zile. Am simțit în majoritatea oamenilor cu care vorbeam în acea perioadă frica de schimbare, de moarte, de boală. Asta m-a inspirat. Pentru că în viața mea schimbarea este ceva total pozitiv și e aducătoare de cunoaștere.
De ce să-ți fie frică de asta? Ne speriem de ceea ce e firesc. Boala, moartea fac parte din natură. De ce să ne intristeze? Știm de când venim că, la un moment dat, trebuie să ne desprindem și să plecăm mai departe. În loc să fim curioși, să descoperim altceva, noi ne legăm sufletele.
Și oricum veșnicia asta e în capul nostru, noi o construim. În realitate, veșnicia e în fiecare secundă.
După toate „furtunile” din cărțile precedente, Dicționarul de optimisme e plin de lumină și de speranță. Cum te poți antrena să fii optimist?
Nu te naști optimist. Devii. E vorba de alegere. Și de a vrea să cunoști viața, nu să o înțelegi. Limitele ni le punem singuri. Zburăm cât de sus vrem noi.
„Eu nu am așteptări. Am curiozitate.”
Se spune că pesimistul e un optimist cu experiență. Cum combateți această afirmație?
Realitatea e una pentru toți. Perspectivele sunt diferite. Depinde ce așteptări ai de la viață. Eu nu am așteptări. Am curiozitate. Și nu mă înlătur de la nicio experiență. O trăiesc cum mi-e dată. Dacă a apărut, are un sens.
Ați lăsat mai multe pagini goale la finalul Dictionarului de optimisme, ca un îndemn pentru cititori să-și scrie propriile gânduri. Mărturisesc că încă nu am scris nimic. Dacă ar fi să dați curaj celor ce vor să scrie acolo un gând optimist, ce le-ați spune?
Căzut pe spate, la pământ, nu poți privi decât în sus. 🙂
Spuneți la un moment dat: „E dreptul fiecăruia să caute ceea ce îi lipsește”. Dumneavoastră ce vă lipsește în acest moment?
Nu-mi lipsește nimic. Nu las să-mi lipsească decât în momentul în care mă interesează să trăiesc starea respectivă. Dacă simt că am nevoie de ceva, îmi fac rost. Nu mă lamentez, nu transform golul în frustrare, nu aștept ca altcineva să-mi ofere. Îi cer lui Dumnezeu și primesc.
„Nu cred în coincidențe. Cred în semne pe care le vezi sau nu.”
În Ce ne spunem când nu ne vorbim vă îmbolnăviți personajul principal de o boală de care dumneavoastră însevă aveați să suferiți cu ani mai târziu. Cum vă explicați această coincidență?
Nu mi-o explic. Cu atât mai mult cu cât este tulburătoare intuiția, premoniția. La vremea când scriam Ce ne spunem când nu ne vorbim nu cunoșteam nimic despre cancer și, cu toate acestea, am intuit total simptomele tratamentului, emoțiile care te traversează, gândurile… Nu cred în coincidențe. Cred în semne pe care le vezi sau nu.
În numele asociației R.O.Z (Răbdare. Optimism. Zâmbet) întâlnim din nou optimismul, acest îndemn care pare că este un numitor comun în tot ce faceți. Ce puteți spune despre acest ghid care este R.O.Z pentru bolnavii oncologici?
Când treci printr-o astfel de experiență devine firesc să te implici, știi cât de important este să ai pe cineva care să te ghideze și atunci o faci. R.O.Z este o Asociație din care fac parte și care și-a propus să dezvolte programe de prevenție și să se implice în schimbarea calității vieții pacientului oncologic. Se vorbește mult despre, se profită și mai mult pe seama bolnavilor de cancer și se face infim. Sunt multe ONG-uri pasive, conduse de oameni care habar nu au cu ce se mănâncă boala asta. Bifează activități. Ca pacient sau fost pacient nu-ți permiți asta. Când treci prin încercarea aceasta o cuprinzi altfel, o conții. Sunt multe de învățat și de împărtășit din experiența proprie. Gândirea pozitivă este o cale de vindecare, alături de credință, pace, igiena interioară, măsura și altele. Din Asociație fac parte Delia Grigoroiu (terapeut în formare, care este și Președinta R.O.Z), Cristina Berteanu (medic), Ligia Alexandrescu (nutriționist), Manuela Nestor (avocat) și Maria Miu (scenograf).
Care dintre noi este o cartea album, un jurnal al emoțiilor reale. În urma acestor experiențe dureroase, îndrăznesc să vă întreb: ce este esențial în viață?
Să nu te pierzi, să îți găsești sensul, să te bucuri că treci cu rost. Să dăruiești!
„Cărțile mele se scriu, nu le scriu.”
40 de zile, continuarea de la Ce ne spunem când nu ne vorbim – este ca un exercițiu spiritual, ca un post. Sunt 40 de povești scrise în 40 de zile. Este din nou o coincidență. Credeți în coincidențe? Ce semnificație au ele?
Cărțile mele se scriu, nu le scriu. Atunci când coboară harul am acest sentiment. Nu pot scrie în afara inspirației. Nu sunt un scriitor tehnic. Am o structură înainte de a porni la drum, dar oricând se poate schimba. 40 de zile pregătește cea de-a treia parte a trilogiei. Primul volum a fost despre suferință. Al doilea a fost despre asumarea ei. Al treilea este despre iertare, Răspunsuri la întrebrile pe care nu mi le-ai pus (lucrez la ea).
„Grivița 53 este mai mult decât construcția unui spațiu, este construcția unui spirit.”
Grivița 53 este mai mult decât proiectul unui teatru construit împreună, este un manifest. Este o mișcare culturală. Cum simțiți fenomenul cultural în aceste vremuri în care mulți dintre semenii noștri trec printr-o perioadă plină de provocări și de neprevăzut?
În reformă. Atât estetic, cât și material. Ca spirit, se intrase într-un fel de confort, de oricum se poate… înainte de pandemie erau multe produse culturale mediocre, comerciale, bifabile doar pentru a-ți câștiga traiul. Cel puțin din discuțiile pe care le am cu colegii mei, simt că s-a revenit la o normalitate, s-a produs o trezire, mulți și-au dat seama că nu se poate fără să arzi, fără să te coste, fără să fie o bucurie. Sau se poate, dar e degeaba.
Arta a fost și rămâne o formă de oxigen pentru mulți dintre noi. Te poate ajuta să depășești obstacole, îți încarcă bateriile, îți schimbă perspectiva, te însoțește în cele mai intime și profunde trăiri. Grivița 53 se ridică pe această energie. Este mai mult decât construcția unui spațiu, este construcția unui spirit. Fiecare cărămidă, fiecare ctitor lasă o bucățică din sufletul lui. Un imobil se construiește repede. La noi de asta durează mai greu. Că nu e doar un imobil.
Voi continua să semnalez eroarea legislativă în care se află arta independentă, în speranța că cineva își va asuma bătălia asta și va schimba ceva. Așa cum instituțiile de stat au plasa de siguranță, este firesc ca și zona privată să găsească sprijin la bugetul de stat. Cu atât mai mult, cu cât zona de creație privată este atât de efervescentă, vizibilă, necesară, cerută de public. Între stat și privat nu există concurență. Există nedreptate. Și soluția poate fi ușor găsită dacă se reglează situația legislativ și dacă independenții vor avea un sprijin concret din partea statului.
Ați spus că în acest moment scrieți al treilea volum al trilogiei care cuprinde volumele Ce ne spunem când nu ne vorbim și 40 de zile. La ce să ne așteptăm?
Se închide o călătorie. Prima parte a fost născută din furtună, neliniște, negare. A doua parte a fost inspirată de conștientizare, procesul acceptării. A treia parte vine din asumare și iertare. E un parcurs, un drum al sufletului făcut în 19 ani. Trei etape de viață care au avut ca fir roșu regăsirea de sine prin pierderea de sine.
Există în același timp și o zonă de mister și un apel la autenticitate în tot ceea ce scrieți. Cum se îmbină aceste două elemente?
Misterul e construit, e zona mea de perversitate. Autenticitatea ține de har, nu caut forma în care să scriu, apare singură.
Mereu căutați să ieșiți din zona de confort și să vă implicați în proiecte, să construiți și să faceți lucruri care contează. După atâtea experiențe, dacă ar fi să alegeți una singură, care ar fi cea mai dragă sufletului dumneavoastră?
În viața profesională nu am una anume. Cu atât mai mult, cu cât am sentimentul că nu am făcut mare lucru. Știu și eu că CV-ul meu arată ca al unul om de 80 de ani, nu de 44. Am făcut foarte multe, am trăit și mai multe, am peste 40 de spectacole montate, 11 cărți, organizez un festival de teatru independent aflat la a 14 ediție, Undercloud, construiesc un teatru de la zero, Grivița 53, lucrez la doctorat și totuși am sentimentul că nu fac nimic. Importanța lor rămâne în ceea ce am putut transmite oamenilor și cum li s-au îmbogățit sufletele după întâlnirea cu mine. Atât contează.
În viața personală întâlnirea cu Tiberiu, jumătatea mea, care este o aventură zilnică și o cunoaștere permanentă de sine și de noi.
Ce vă scoate în acest moment din zona de confort?
Conștiința morții. De doi ani, de când a murit mama mea, am început să simt eternitatea fiecărei clipe. Cât trăia ea… eram copil. Iar copiii nu au conștiinta timpului. Momentul în care nu mai există mama este un moment de rupere de vis, de ieșire din zona de protecție. Indiferent de vârstă, când rămâi orfan, sentimentul este același. Realizezi că din acel moment te ai pe tine și atât, viața e doar în mâinile tale. Iar pe mine realitatea asta m-a făcut să mă îndrăgostesc cronic de viață.
Foto: arhiva personală
Luana Dăneț