Modul în care ne raportăm la propriile emoții, precum și la emoțiile celorlalți, modul în care ne gestionăm trăirile și sentimentele, dar și felul în care ne raportăm și ne comportăm în relații, mai ales la relațiile romantice, își au, cel mai adesea, rădăcinile în copilărie și continuă să-și pună puternic amprenta inclusiv asupra vieții de adult.
Sigur, cu timpul, putem învăța să ne acceptăm emoțiile, să le gestionăm în moduri sănătoase chiar și pe cele care ne produc disconfort, să fim mai empatici cu ceilalți și, nu în ultimul rând, să devenim conștienți de propriul stil de atașament, format în copilărie, pentru a avea relații împlinite, în care ne simțim confortabil și în care ne dăm voie să fim vulnerabili.
Am scris aici despre copilul interior și despre cât de important este să avem o relație echilibrată cu el, pentru a ne găsi liniștea ca adulți, așa că îți recomandăm cu căldură să citești acest articol.
În articolul de azi îți vom povesti despre cele 4 stiluri de atașament, despre modul în care se formează și manifestă acestea în copilărie și mai târziu, la maturitate.
La finalul acestui articol, cu siguranță îți va fi mai ușor să-ți identifici stilul de atașament și să înțelegi cum ți-a influențat el viața relațională de până acum.
Ce este atașamentul
Potrivit teoriei atașamentului, dezvoltate, în secolul XX, de psihanalistul Britanic John Bowlby, atașamentul reprezintă „o conexiune psihologică de lungă durată între ființele umane”, care se formează în primii ani de viață.
Deși stilurile de atașament își au rădăcinile în copilărie, acest lucru nu înseamnă că ele nu pot trece prin diferite schimbări de-a lungul timpului. Este esențial să reținem, însă, că legătura din primii ani pe care o avem cu părintele/figura de atașament ne modelează relațiile din viața de adulți.
Acesta este și motivul pentru care ajungem să intrăm în relații cu persoane care ne „amintesc” de figurile de atașament din copilărie: căutăm, inconștient, familiaritatea.
Mai mult decât atât, stilurile de atașament își pun amprenta și asupra relațiilor de prietenie, profesionale și nu numai, și nu doar asupra celor de cuplu. Ele ne influențează, practic, întreaga viață relațională.
Care sunt cele 4 stiluri de atașament
În continuare îți vom prezenta caracteristicile fiecăruia dintre cele 4 stiluri de atașament, precum și modul în care acesta se manifestă în copilărie, dar și mai târziu, în viața de adult.
Atașamentul sigur
Un adult cu un stil de atașament sigur își acceptă și îmbrățișează propria vulnerabilitate, se deschide în fața celorlalți, își exprimă deschis emoțiile și limitele personale, are o stimă de sine sănătoasă, are relații bazate pe intimitate emoțională și pe încredere reciprocă și, nu în ultimul rând, este autonomă.
Cu alte cuvinte, nu se așteaptă, de pildă, ca partenerul/partenera să-i îndeplinească toate nevoile emoționale, ci mai degrabă să o susțină pe parcursul dezvoltării sale, să-i fie alături. Astfel, primește cu bucurie sprijinul emoțional al celuilalt, fără să devină însă „dependentă” de el sau să pună presiune pe acesta.
Un astfel de adult a înțeles în trecut, în copilărie, că este în regulă să vorbească despre propriile emoții, inclusiv despre cele mai puțin confortabile, că o relație sănătoasă are la bază intimitate și confort emoțional. În primii ani de viață, părinții au creat un mediu emoțional sigur pentru copil, l-au încurajat să-și exprime emoțiile, au fost prezenți fizic și emoțional în viața lui.
Atașamentul evitant
Un adult cu un stil de atașament evitant refuză să aibă relații bazate pe intimitate emoțională sau se implică foarte greu în astfel de relații. Ba mai mult, poate ajunge să iasă dintr-o astfel de relație, în momentul în care celălalt (nu de puține ori, cineva cu un stil de atașament anxios, despre care vom vorbi în curând) își dorește (mai multă) intimitate emoțională.
Din cauza fricii de intimitate, preferă să stea singur sau să se implice în relații de scurtă durată, care se limitează mai degrabă la contactul fizic. Totodată, unui adult evitant îi este dificil să vorbească despre emoțiile sale, în special despre cele inconfortabile, așa cum sunt teama și furia. Altfel spus, refuză să intre în contact cu propria vulnerabilitate.
Care sunt rădăcinile din copilărie ale stilului de atașament evitant? Un copil cu un astfel de stil de atașament nu a fost, în general, încurajat să vorbească despre nevoile, emoțiile și limitele sale. Și-a evitat părinții, mai ales după ce aceștia au lipsit o perioadă îndelungată.
Atașamentul anxios
Un adult cu un stil de atașament anxios simte constant presiunea fricii de abandon. Astfel, deși se implică în relații bazate pe intimitate emoțională, ajunge, de cele mai multe ori, în punctul în care se teme să nu-și piardă partenerul/partenera. Devine dependent de celălalt, are tot timpul nevoie să primească asigurări (că este iubit, că este susținut).
Nu în ultimul rând, se poate simți copleșit de propriile gânduri și scenarii, astfel că tinde să reacționeze pur emoțional în momentul în care partenerul/partenera nu-i răspunde rapid la un mesaj sau la telefon – în astfel de momente, se gândește că nu este (suficient de) important pentru celălalt, devine gelos și/sau posesiv.
În copilărie, acesta obișnuia să se „agațe” – mai ales emoțional – de părinți. Mai mult, figurile de atașament puteau avea, la rândul lor, același stil de atașament. Totodată, este posibil ca un copil care s-a simțit abandonat de părinți (de pildă, pentru că aceștia petreceau o bună parte din timp la locul de muncă, iar copilul ajungea să-i vadă foarte puțin) să dezvolte un stil de atașament anxios. Astfel, ca adult, se teme să nu fie din nou abandonat (în relația de cuplu și nu numai) și să retrăiască, sub o altă formă, experiența din copilărie.
Atașamentul ambivalent
Stilul de atașament ambivalent combină particularitățile stilului anxios cu cele ale stilului evitant. Astfel, o persoană cu un stil de atașament ambivalent are nevoie de validarea, aprecierea, atenția, iubirea celuilalt (caracteristică specifică atașamentului anxios), însă, cu toate acestea, evită să-și manifeste vulnerabilitatea, să se implice în relații bazate pe intimitate emoțională (trăsătură întâlnită la stilul de atașament evitant).
De asemenea, îi este dificil să-și exprime și gestioneze emoțiile și poate avea reacții imprevizibile într-o relație.
În copilărie, o astfel de persoană avea nevoie de atenția și validarea părinților, pe care nu simțea însă că le primește de fiecare dată. În plus, părinții unei persoane cu stil de atașament ambivalent erau, cel mai probabil, doar parțial disponibili emoțional, lucru care genera confuzie în viața copilului.
De ce este esențial să-ți cunoști stilul de atașament
Stilul de atașament ne influențează viața personală și relațională, astfel că este esențial ca fiecare dintre noi să conștientizeze ce tip de atașament are, să înțeleagă care sunt rădăcinile acestuia și cum poate să lucreze cu sine, astfel încât să evite să repete, ca adult, aceleași tipare.
De pildă, dacă ți-ai dat seama că ai un stil de atașament nesigur, este important să-l corelezi cu ce ai trăit în copilărie. Formarea unui stil de atașament nesigur poate fi strâns legată de:
- indisponibilitatea emoțională a figurii de atașament din copilărie (de exemplu, unul dintre părinți nu-și accepta vulnerabilitatea și nu vorbea niciodată despre propriile emoții, ba chiar îi transmitea și copilului să-și reprime emoțiile inconfortabile);
- separarea fizică de figura de atașament (părintele muncea foarte mult, astfel că petrecea timp cu copilul doar la sfârșitul săptămânii);
- experiențele traumatizante (deces, accident, boală gravă).
Poate fi destul de dificil să te conectezi la aceste lucruri, să „sapi în trecut” și să-ți îmbrășișezi copilul interior, ca mai apoi să lucrezi cu tine, ca adult, și să dezvolți un stil de atașament sigur. De aceea, ai putea apela la ajutorul unui psihoterapeut.
Cum te poate ajuta dezvoltarea unui stil de atașament sigur
Dezvoltarea unui stil de atașament sigur te poate ajuta să-ți schimbi semnificativ calitatea vieții.
Odată ce înțelegi care îți sunt adevăratele nevoi emoționale, care sunt cele pe care le-ai reprimat încă din copilărie, începi să te conectezi la tine, înveți să-ți îmbrățișezi vulnerabilitatea și s-o accepți ca parte firească a vieții, ba chiar necesară pentru conexiunile bazate pe intimitate.
Îți este mai ușor să-ți exprimi nevoile în relații, fără să te temi că vei fi abandonat(ă). Primești cu bucurie sprijinul celorlalți, fără să simți că devii dependent(ă) sau că-ți pierzi identitatea, autonomia.
Mai mult, înveți să-ți gestionezi emoțiile în moduri sănăoase și, totodată, să fii mai empatic(ă) cu ceilalți, să fii atent(ă) și la nevoile lor emoționale. Înțelegi că o relație este formată din doi.
Nu în ultimul rând, îți conștientizezi atuurile, dar și slăbiciunile. Îți dezvolți o stimă de sine sănătoasă. Devii conștient(ă) de tine însuți/însăți și, astfel, îți îmbunătățești nivelul de inteligență emoțională.
Gând de final
Deși stilul de atașament format în copilărie își poate pune puternic amprenta asupra vieții noastre relaționale de adulți, adevărul este că avem înlăuntrul nostru resursele necesare de a transforma un stil de atașament nesigur într-unul sigur.
Important este să ne cunoaștem pe noi înșine cu adevărat, ca să putem face o schimbare în direcția dorită.
Totodată, putem apela la ajutorul unui psihoterapeut, pentru a beneficia de îndrumare, esențială pe parcursul unei călătorii de dezvoltare – câteodată anevoioasă, dar atât de necesară: căci ne poate schimba viața în (mai) bine.
Adelina Bălan