Ești un cititor fidel al nostru și ai găsit articolul despre terapia cognitivă pe gustul tău, iar acum te întrebi: “Oare cum funcționează terapia cognitivă în practică?“. Sau poate doar ai nimerit aici căutând mai multe detalii despre acest tip de terapie. În orice caz, mulțumim de atenție și te invităm să rămâi până la final. Vom explora împreună principiile și obiectivele terapiei cognitive.
Cum funcționează terapia cognitivă?
Mecanismul de bază al acestei terapi în practică este următorul: gândurile automate pot fi identificate și capturate. Convingerile negative care le-au produs pot fi contestate și schimbate. Cum? Hai să vedem cei trei piloni de bază ai terapiei cognitive rând pe rând.
1. Ținte
Clientul și terapeutul trebuie să aibă un sentiment clar despre ceea ce este vizat de terapia lor. Scopul este schimbarea cognitivă, iar primul pas este identificarea locului în care trebuie să aibă loc schimbarea. Ca urmare, ținta cea mai evidentă este explorarea proceselor de gândire legate de problemele clientului. Atenție, tipul de proces de gândire disfuncțional implicat poate varia.
Gândurile pot implica distorsiuni ale realității care pot fi fie tangibile, fie mai abstracte. De exemplu, o distorsiune tangibilă poate fi o convingere că clientul nu mai poate îndeplini o sarcină de rutină în ciuda dovezilor contrare. Sau o credință că starea de sănătate a acestuia scade rapid, în ciuda unui certificat de sănătate curat din partea unui medic.
Distorsiunile abstracte pot implica convingerea că pacientul nu este agreat de familia și prietenii lor sau că și-a pierdut un aspect de bază al identității sau personalității sale.
Procesele de gândire disfuncționale implică, de asemenea, diferite tipuri de gândire ilogică. Acestea pot fi:
- Catastrofizarea (exagerarea impactului unui eveniment)
- Raționament emoțional (raționament bazat mai degrabă pe sentimente decât pe fapte)
- Polarizare (gândire totul sau nimic)
- Atenție selectivă (filtrare părtinitoare a informațiilor)
- Citirea minții (asumarea gândurilor și convingerilor altora)
- Etichetare (pătură care clasifică persoane și evenimente)
- Minimizarea și maximizarea (ignorând evenimentele pozitive și subliniind cele negative)
- Raționament imperativ (concentrându-se pe ceea ce ar fi trebuit să se întâmple mai degrabă decât pe ceea ce sa întâmplat)
2. Colaborare
Terapeutul ar trebui să recunoască faptul că nu este un chirurg care desparte gândurile clientului într-o sală de operație. Acestea fac parte din mediul social al clientului, iar atitudinile și acțiunile lor pot interacționa cu convingerile negative ale clientului într-un mod care poate fi dăunător dacă nu sunt navigate cu atenție.
În schimb, terapeutul ar trebui să-și asume o atitudine de colaborare cu clientul. Astfel încurajându-l să lucreze împreună cu el pentru a rezolva problema și a se angaja într-un discurs despre tratament.
Colaborarea evită întărirea credinței că există ceva fundamental în neregulă cu clientul care trebuie remediat. Și, în schimb, reformează terapia ca o modalitate de a aborda o problemă asociată, dar externă acestuia.
3. Credibilitatea
Deoarece scopul principal al terapiei cognitive este schimbarea convingerilor negative ilogice sau distorsionate, este esențial ca terapeutul să-și stabilească credibilitatea ca cineva cu o perspectivă de încredere și precisă, altfel evaluarea lor asupra unui gând nu va fi considerată legitimă de către client.
Pentru a facilita un sentiment de credibilitate, terapeutul nu trebuie să-și asume poziția de arbitru, ci mai degrabă să încurajeze clientul să se angajeze într-o examinare a propriilor gânduri, împuternicindu-l ca agent responsabil de provocarea și schimbarea naturii ilogice sau distorsionate. a convingerilor lor.
Cu clientul preluând conducerea, terapeutul adoptă o poziție mai neutră, oferă puncte de luat în considerare și, acolo unde este cazul, sugerează dovezi care ar putea contrazice convingerile negative ale clientului, bazându-se mai puțin pe o formă mai autoritară și mai asertivă de credibilitate.
Mădălina Costache