Atunci când simți furie, tristețe, neputință, respingere sau când te confrunți cu abandonul, copilul tău interior strigă după ajutor, după atenție, după iubire. Are nevoie să fie auzit. Să fie văzut. Are nevoie să fie luat în brațe și mângâiat cu blândețe pe creștetul capului.
Strânge-l la pieptul tău și spune-i că ești acolo pentru el. Explică-i că nu e nimic greșit cu emoțiile sale, că e în regulă să plângă, că e în regulă să simtă, din când în când, și furie, și tristețe, și neputință. Că emoțiile nu sunt negative sau pozitive, ci sunt, pur și simplu, emoții: sunt cele care ne fac pe toți vii. Că vulnerabilitatea nu înseamnă slăbiciune, ci curaj și autenticitate. Ține-l în brațe în tot acest timp. Nu te înfuria din cauza furiei, tristeții, neputinței lui. Doar fii acolo pentru el.
Aceasta ar putea fi o reprezentare metaforică a întâlnirii fiecăruia dintre noi cu propriul copil interior, un concept frecvent folosit în psihologie și, prin urmare, în numeroase ședințe de psihoterapie. Nu întâmplător primele sesiuni de psihoterapie se concentrează în jurul relatării copilăriei: copilăria este începutul lumii fiecărui adult, care îi modelează întregul univers emoțional, implicit relațiile în care se va implica, temerile pe care le va simți de-a lungul timpului, modul în care se va raporta la fericire, la iubire, la sine.
Dar ce este, de fapt, copilul interior?
Deși nu există o definiție universal valabilă pentru „copilul interior”, am putea spune despre acesta că reprezintă acea parte din fiecare dintre noi care înglobează experiențele, senzațiile, emoțiile trăite în primii ani de viață și care determină modul în care vom acționa, ca adulți, în momentul în care vom trăi experiențe asemănătoare sau care ne trimit cu gândul la ceea ce am experimentat, din punct de vedere emoțional, în primii ani din viață.
De pildă, un copil căruia părinții i-au tot repetat că „nu este frumos să plângă”, odată ce va deveni adult, își va reprima acele emoții (precum tristețea) care l-ar putea face să plângă, deoarece mintea lui păstrează încă vie asocierea dintre lacrimi și un gest rușinos, indezirabil.
Astfel, ca adulți, continuăm să purtăm cu noi ceea ce am simțit, trăit, experimentat, precum și ceea ce ni s-a spus – de către familie sau de către alte grupuri sociale din care am făcut/facem parte – în copilărie.
Mai mult, căutăm, inconștient, să reconstruim, să repetăm lucrurile pe care le-am trăit în primii ani de viață: de altfel, multe cărți de psihologie și dezvoltare personală punctează ideea conform căreia nu căutăm neapărat fericirea, ci familiaritatea. Dacă în copilărie ne-am simțit abandonați de către unul dintre părinți, există o probabilitate să ne implicăm, ca adulți, în relații – fie ele profesionale, de cuplu sau de prietenie – în care vom simți din nou, în forme diferite, abandonul, respingerea, singurătatea.
Cum ne putem întâlni cu copilul interior?
Desigur, este vorba despre o întâlnire metaforică, însă, ținând cont de impactul pe care îl poate avea asupra vieții noastre și asupra evoluției noastre, o putem considera una dintre cele mai necesare întâlniri. O întâlnire ce poate fi dificilă, de altfel, o întâlnire care ne scoate din zona de confort și ne determină să „săpăm” adânc înlăuntrul nostru, să (re)descoperim experiențe de care am uitat, pe care le-am reprimat, dar care continuă să ne modeleze universul emoțional și, implicit, acțiunile, alegerile, comportamentele.
În primul rând, este esențial să conștientizăm că în fiecare dintre noi trăiește copilul interior și că întâlnirea pe care o vom avea cu el este, de fapt, o călătorie de lungă durată. O călătorie pe parcursul căreia vom simți uneori nevoia acută de a o abandona, pentru că ni se va putea părea cu atât mai dificilă și mai dureroasă, cu cât experiențele – fizice sau emoționale – din copilărie au fost mai grele și mai dureroase.
Apoi, există mai multe moduri prin care putem începe această călătorie emoțională. Important este să-l alegem pe cel sau cele care ne ajută realmente să ne conectăm la copilul interior, să-l (re)descoperim, să-l înțelegem, ca, în cele din urmă, să-l putem lua în brațe și să învățăm să avem o relație armonioasă cu el.
Conștientizarea și observarea propriilor emoții
Furia, tristețea, neputința pe care le simțim pot fi indicii ale experiențelor emoționale pe care le-am trăit în copilărie. De exemplu, dacă ne simțim triști, insuficienți sau greșiți atunci când primim critici de la persoanele din jur, este foarte posibil să fi avut experiențe similare în copilărie.
Poate că unul dintre părinți ne critica în mod constant sau ne reproșa anumite lucruri și, astfel, am ajuns să credem noi înșine că nu suntem suficient de buni, că nu atingem anumite standarde. Indubitabil, orice critică primită în viața de adult, fie ea chiar și constructivă, ne întărește această convingere. Putem ajunge să punem semnul egal între orice formă de critică și propria insuficiență.
În situațiile de „criză”, se activează universul emoțional al copilului interior. Tocmai de aceea, conștientizarea și observarea propriilor emoții ne pot ajuta să ne conectăm la el, la ceea ce a trăit sau la emoțiile pe care le-a reprimat, dar pe care ar fi avut atât de mare nevoie să le exprime (tristețea exprimată prin plâns, „sancționată” de cuvintele părinților și catalogată ca fiind ceva rușinos, indezirabil).
În acest sens, am putea începe să ne conectăm la propriul corp, care ne transmite, de cele mai multe ori, mesaje esențiale despre ceea ce se petrece, de fapt, în universul nostru emoțional. Poți descoperi tehnici de conectare la propriul corp în următoarele podcasturi:
- Manual de utilizare a creierului. Profu’ minții, Paul Olteanu;
- Cum să fii fericit într-o lume nefericită. Andreea Raicu, Paul Olteanu;
- Andreea Raicu. Cum te câștigi după ce pierzi tot?
Comunicarea sinceră cu copilul interior
Inițial, s-ar putea să ni se pară neobișnuit să comunicăm cu propriul copil interior, dar acest proces terapeutic este o parte esențială a întâlnirii cu el. I-am putea scrie o scrisoare, am putea scrie un monolog în care ne transpunem în „pielea” copilului interior și în care redăm amintirile, experiențele, sentimentele din primii ani de viață, în care ne dăm voie să simțim ceea ce am reprimat cândva.
O altă variantă ar fi să scriem un dialog între noi, în ipostaza de adult, și copilul interior. Ce ar vrea adultul să-i spună copilului interior? Ce ar răspunde copilul interior? Ce și-ar povesti? Care sunt experiențele asupra cărora s-ar opri mai mult? Care sunt emoțiile pe care le-ar reda copilul interior? Iată câteva dintre întrebările la care am putea oferi propriile răspunsuri pe parcursul scrierii dialogului.
Scrierea zilnică în jurnal
Cei mai mulți dintre noi probabil că n-am mai avut un jurnal din copilărie, însă adevărul este că scrierea zilnică în jurnal se poate transforma într-un ritual terapeutic prin care observăm propriul univers emoțional și, astfel, ne conectăm la copilul interior. Este esențial să optăm pentru un jurnal fizic și să scriem de mână: scrisul de mână este mai autentic și mai personal decât scrisul la calculator sau în notițele telefonului. Nu este neapărat relevant în ce moment al zilei scriem sau cât de mult scriem, important este să o facem.
Putem scrie orice ne trece prin cap, în orice ordine, putem inclusiv să desenăm, să mâzgălim printre paragrafele scrise. Nu este vorba despre un exercițiu de scriere creativă, ci despre un ritual terapeutic prin care ne conectăm la copilul interior și pătrundem în universul său emoțional.
Sigur, dacă simțim că ne ajută, putem să ne stabilim un ritual: de pildă, să scriem în jurnal în fiecare dimineață, timp de 30 de minute.
Psihoterapia
Ședințele de psihoterapie facilitează conectarea cu propriul univers emoțional și întâlnirea cu copilul interior, mai ales când simțim că este mult prea dificil să pornim de unii singuri în această călătorie, dacă ne-am poticnit undeva pe drum și nu știm încotro s-o luăm.
Este important să înțelegem, însă, că psihoterapia nu „scurtează” durata călătoriei. De fapt, vindecarea poate implica uneori ședințe de psihoterapie pe termen mediu sau chiar lung, în funcție de experiențele trăite în copilărie, de modul în care ne-am raportat atunci la ele și de modul în care ne raportăm acum, ca adulți, la ele.
Până la urmă, de ce este esențial să-i dăruim iubire copilului interior?
Pentru că se va simți în siguranță. Pentru că va înțelege că este perfect în regulă să simtă și furie, neputință, tristețe, la fel cum este perfect normal să râdă cu gura până la urechi când simte bucurie sau când are o realizare de care este mândru. Pentru că, primind iubire, va ști că nu este nimic greșit la el.
Încet-încet, va înțelege că este demn de iubire.
Adelina Bălan