Site icon Fain si Simplu

Cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura românească

Cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura românească
Cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura românească

Dragostea, sentimentul ce ne luminează existența și ne dă aripi să zburăm, a inspirat de-a lungul timpului nenumărate opere de artă. Printre acestea, poezia se remarcă ca o formă de exprimare deosebit de sensibilă și profundă a emoțiilor. Cuvintele alese cu grijă, ritmul melodios și imaginile sugestive ne poartă în universul iubirii, trezind în noi sentimente puternice și emoții tulburătoare.

Literatura românească este bogată în poezii de dragoste, de la creațiile clasice ale lui Mihai Eminescu la versurile moderne ale poeților contemporani. Fiecare poezie oferă o perspectivă unică asupra acestui sentiment complex, surprinzând diverse aspecte ale iubirii: pasiunea arzătoare, tandrețea delicată, dorința mistuitoare, tristețea despărțirii sau bucuria regăsirii.

Călătorind prin universul poetic al dragostei românești, descoperim o lume fascinantă, plină de mister și emoție. Versurile ne povestesc despre iubiri eterne și sacrificii supreme, despre speranțe frânte și vise împlinite, despre zbuciumul interior și liniștea sufletească.

Fie că sunteți în căutarea inspirației, a unei consolări sau pur și simplu doriți să vă bucurați de frumusețea limbajului poetic, vă invităm să descoperiți o selecție de poezii de dragoste din literatura românească. Lăsați-vă purtați de valul emoțiilor și trăiți intens fiecare vers, descoperind o simfonie a sufletului ce celebrează miracolul iubirii.

Cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura românească

ANA BLANDIANA – Cuplu

Unii te văd numai pe tine,
Alții mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Și nimeni nu îndrăznește să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuți amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.
Cum ești?
Dacă ridic brațul
Și-l întind mult înapoi,
Îți descopăr clavicula dulce
Și, urcând, degetele îți ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc și-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru brațe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai dușmanul
din fața mea
Și tu numai dușmanul din fața ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poți fugi numai în partea ta
Și eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viață și pe moarte.
Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Și molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Și va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoașă,
Cât un neg…
Oh, numai noi cunoaștem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Și-a înțelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuți ca două crengi
Și dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.

VSEVOLOD CIORNEI – De fapt

Apar eu. Apare ea. Ei, și ce?
Umbrele noastre se culcă sub sfeșnice,
iar sfeșnicele pot fi de aur, de argint sau de cupru.
Apar eu. Apare ea. Apare un cuplu?
Pe afară și pe dinăuntru se întâmplă în permanență ceva.
De parcă hoinărește fără braț secera care ne va secera.
Dar noi apărem mereu. Apare ea. Apar eu.
Apar într-o plasă cartofii ce nu se visează pireu.
Cinăm. Ne sărutăm. Probabil, cineva e Iudă.
Dar ce mai contează trădarea atunci când carnea e nudă?
Oricum, chiar și după trădare e programată-nviere.
Somnul consumă cafea, iar nesomnul își ia somnifere.
Nu avem deșteptător, probabil că nu avem nici deșteptare.
Ne trezește transportul urban ce la orele șase apare.
Apare ea. Apar eu. Dejunul. O mică ceartă.
Aceasta e, de fapt, dragostea. Restul e literatură și artă.

MIHAI EMINESCU – În ochii mei nimica de azi nu are preț

În ochii mei nimica de azi nu are preț
Decât ciudata taină a dulcii-ți frumuseți –
Căci ce-ar mai fi și alta în lume decât tu
Să facă să-mi pierd viața în vremea de acu
Pe basme, pe nimicuri, cuvintele gonind
Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind?
Căci te iubesc… Nu poți tu măcar să te gândești
Cum inima-mi te-admiră, ce scumpă îmi mai ești.
Ce-mi pasă de gândești tu la mine – dacă-ți plac…?
De spirit, de avere, de frumuseți sărac
În taina cugetări-mi ascund de orișicine
Tot ce-am mai scump în lume, comoara mea, pe tine.
De-ncerc câte odată a pune pe hârtie
Un șir… De cer imagini la goala fantazie
Nimic nu am de-a spune, de n-oi vorbi de tine
Și singură icoana-ți în veci în minte-mi vine.
Gândești, pricepi tu oare cât pot fi de sărac
Să fii a mea nu este putință să te fac
Cu mintea mea casteluri în Spania câștig
Mă vezi plângând cum suflu în mâinile-mi de frig
Și urmărind pieirea visărilor deșarte
Eu văd menit că-mi este să n-am de tine parte.
Când totul îmi lipsește, când soarta mi-i mai rea
Atunci alese dânsa, ca tu să fii a mea…
Atuncea când coturnul voi-voi să-l discalț
Să fiu o secătură cum sunt și cialalți
[…] 
S-ajung la un renume, ce azi s-ajung nu pot
Căci n-am învățat încă să-nalț pe-un idiot
Când voi ajunge și eu la arta de-a trăi
Și moale îmi va merge și bine-oi grămădi
Când voi avè asemeni ce lumea poate da…
Mă tem, iubită dulce, că nu-i mai fi a mea.
Și de-i și fi… avè-vei în ochi-mi acel preț
Ce azi ți-l dă sfiala sărmanei mele vieți?
Voi fi supus duioasei, ne mai simțitei munci
Din toat-a mea putere să te iubesc și-atunci?

IOANA NICOLAIE – Într-un oraș de sclipici

Ne-am oprit
în ceaiul băut rar
și în bere
aș fi vrut așa să mai stăm,
dar seara era grea
cu mișcări în ralenti
încețoșate
în seara de praf coboram la metrou
iroseam stațiile să spunem
prostii
neatent învelite-n staniol
stângaci ne fardam mimica
unul pe altul ne fardam
pe un bănuț de nimic
pe o buburuză forjată
în rotulele tarabelor lângă care
așteptând să urc în 69
tu m-ai sărutat
m-am lipit de geaca ta
din căptușeala ei scăpa încăperea
în care într-un fel
am încremenit la priveghi
palma îți pleacă din încheietura mea
de-acum nu se mai poate da înapoi
e dragoste,
dragoste…

ANTON PANN – Până când nu te iubeam

Până când nu te iubeam,
Unde mă culcam, dormeam.
Acum de când te iubesc,
Nu poci să mă odihnesc.
Răpui, mă sfârșesc de dor,
Fără nici un ajutor.
Arz, mă frig în mare foc,
N-am astâmpăr la un loc,
Suflet nu mi-a mai rămas,
Ohtând mii de ori pe ceas.
Cu totul m-am prăpădit,
Mințile mi s-au smintit.
Ies din casă să mă duc,
Nu știu încotro s-apuc.
Viu iar, mă întorc și șez,
Stau în loc și suspinez.
Inima mea, vai de ea,
De la tin’ nu să mai ia.

NICOLAE VĂCĂRESCU – În rai fără tine

În rai fără tine e moarte! e gheață!
Ș-în iad lângă tine e bine! e viață!
Ș-în iarnă cu tine sunt toate-nflorite!
Ș-în vară când nu ești sunt toate pierite!
Tu ești suflețire dă duhuri istețe,
Ș-ai fi mângâiere d-ai fi cu blândețe,
Ești inimii trufașe în trează plăcere,
Cu orice mișcare și chiar cu tăcere.

NICHITA STĂNESCU – Evocare

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, –
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigat dintr-o limbă moartă.
Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzânda și plângânda cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospețe de barbari.
Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.

C.A. ROSETTI – A cui e vina?

Tu-mi ziceai o dată cum că pân’ la moarte
Dragostea ta toată mie-mi vei păstra;
M-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate,
Astfel merge lumea, nu e vina ta.
Tu-mi ziceai odată, ah! al meu iubite,
Partea mea din ceruri ție ți-o voi da;
Toate sunt uitate, toate sunt pierdute,
Astfel este veacul, nu e vina ta.
Când vărsai, știi, lacrămi și-n genunchi la mine
Îmi ziceai: o dragă, nu te voi uita!
Mă uitași îndată, mort fui pentru tine;
Vremea șterge toate, nu e vina ta.
Când te-aveam în brațe, buza ta cea dulce
Roa fericirii pe a mea lăsa;
Dar acum otravă și venin mi-aduce,
Astfel ți-este sexu’, nu e vina ta.
Aurul și slava îți goni amoru,
Și-ți văzui credința că în vânt zbura,
Ți-ai închis și rana, îți peri și doru
Astfel ți-este sexu’, nu e vina ta.
Cinste și iubire, dragoste, credință,
Ieri jurai tu mie, azi cui s-o-ntâmpla;
Nu cunoști iubire, nu simți pocăință,
Astfel ți-este sexu’, nu e vina ta.
Dar cu toată însă, multa-ți necredință,
Inima-mi tot bate oricând te-oi vedea;
Înger ești în ochi-mi, sfântă mult ființă,
Astfel e amoru’, nu e vina mea!

Dacă ți-au intrat la suflet aceste poezii de dragoste, îți sugerăm să citești și:

Exit mobile version