Site icon Fain si Simplu

6 poezii despre toamnă. Cum au văzut poeții cel mai colorat anotimp

sursă foto: Unsplash

Natura a fost dintotdeauna una dintre cele mai importante surse de inspirație pentru poeți. Din rândul anotimpurilor cărora scriitorii i-au surprins frumusețea, vibrațiile, dorurile și nostalgiile în versuri, toamna ocupă, cu siguranță, un loc cu totul și cu totul special în literatura română.

Așadar, astăzi îți propunem 6 poezii despre toamnă din literatura noastră, care sperăm să te emoționeze și, de ce nu, să te ducă cu gândul și cu sufletul în anii de adolescență, când ai făcut, poate, cunoștință cu unele dintre ele, la orele de limba română.

Îți dorim lectură savuroasă!

Poezii despre toamnă

Emoție de toamnă – Nichita Stănescu

„A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,

iau cuvintele și le-înec în mare,

șuier luna și o răsar și o prefac

într-o dragoste mare.”

Toamna – Ion Minulescu

„Am tras sforile toamnei

și-am scris strâmb, pe ușă,

inventar

acum,

hai să-mpărțim toamna

și la partaj să luăm

o frunză tu, o frunză eu,

cinci vise tu, cinci vise eu

și tăcerea,

apusul ți-l las ție.

Ploile le voi lua eu,

iar tu o să ai toate furtunile

stoarse de ultimele picături de vlagă.

Cu răsăriturile va fi mai greu.

Sigur ne vom târgui

ca-n piață.

Am să ți le cedez totuși,

numa ca să-mi lași mie

nopțile

și toate neîmplinirile mele

de fiecare zi… ”

Amurg de toamnă – Lucian Blaga

„Din vârf de munți amurgul suflă

cu buze roșii

în spuza unor nori

și-atâta

jăraticul ascuns

sub valul lor subțire de cenușă.

O rază

ce vine goană din apus

și-adună aripile și se lasă tremurând

pe-o frunză:

dar prea e grea povara –

și frunza cade.

O, sufletul!

Să mi-l ascund mai bine-n piept

și mai adânc,

să nu-l ajungă nici o rază de lumină:

s-ar prăbuși.

E toamnă.”

Lasă-mi, toamnă… – Ana Blandiana

„Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,

Uite, ochii mei ți-i dau.

Ieri spre seară-n vântul galben

Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.

Fulgeră-mi pe frunte mie.

Astă-noapte zarea-n iarbă

Încerca să se sfâșie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,

Pașii mei alungă-mi-i.

Dimineața bolta scurse

Urlete de ciocârlii.

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi,

Fructele și lasă

Urșii neadormiți, berzele neduse,

Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai

Plânge-n soare fum.

Înserează-mă pe mine,

Mă-nserez oricum.”

Toamna – Tudor Arghezi

Străbatem iarăși parcul, la pas, ca mai-nainte.

Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.

Aceeași bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.

Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.

Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.

Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.

Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut

Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.

Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii…

Privirea întârzie pe panglicile rochii.

Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd…

Orice vroiesc rămâne îndeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?

Apusul işi întoarce cirezile prin sânge.

O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut —

Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată

S-aplec la sărutare o frunte vinovată

Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă

Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.

Şi cum scoboară noaptea, al’dată aşteptată,

Îmi pare veche luna – şi steaua ce se-arată,

Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.

Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.”

Toamna – Ion Pillat

„Au vuit prelung ca vântul păsările migratoare

Peste casa părintească unde ieri m-am regăsit

Singur cu lumina, care galbenă venea din soare,

În odaia de-altădată să-mi ureze bun sosit.

Toamnă, iată-ne-mpreună, gospodină ce porţi cheia

Ruginită, ca o frunză, a trecutului meu mort.

Tomnă, iată-ne alături, noi cu visul, pe aleia

Nucilor ce ancorează pentru iarnă-n al tău port.

Precum seara, pe câmpie când fâşii se prinde ceaţa,

Tot auzi sunând vecernii şi nu ştii de unde vin,

Sub frunzare rărite amintirea cheamă viaţă,

Dar trecutul îi răspunde ca un clopot în declin.

Zile albe, zile negre… ce străine, ce departe,

Buclele în care dorul meu de cer l-am îngropat…

Toamnă, lasă-mă să mângâi părul tău de frunze moarte,

Părul tău de aur roşu şi de soare întrupat.”

Emoționează sufletul cuiva drag, îndrăgostit la rândul său de frumusețea sau de nostalgia anotimpului autumnal, trimițându-i această serie de poezii, toate faine și simple, despre toamnă.

Exit mobile version